Conexiuni Creştine Contemporane

Jurnal de studiu si dezvoltare personala
.De Octavian Lupu
Să examinăm acum principiul conform căruia „ceea ce am semănat vom şi culege”, cu aplicaţie pentru marea luptă dintre bine şi rău.
 
„Tot ceea ce suntem reprezintă rezultatul a ceea ce am gândit. Dacă un om vorbeşte sau acţionează având un cuget rău, suferinţa îl va urmări în mod sigur. Dacă o persoană vorbeşte sau acţionează având un cuget curat, fericirea îl va urma, asemenea unei umbre ce nu îl va părăsi vreodată.” – Siddhārtha Gautama Buddha
 
În ce sens „tot ceea ce suntem reprezintă rezultatul a ceea ce am gândit”? Cum putem înţelege faptul că în final vom fi ceea ce am ales să devenim de-a lungul vieţii?
Omul este o fiinţă supusă unei continue transformări în funcţie de alegerile pe care le face de-a lungul vieţii. De aceea, putem spune că suntem într-o mare măsură determinaţi de ceea ce am decis să facem sau să gândim. De multe ori se minimalizează importanţa unei gândiri ancorate în valorile binelui, dar în cele din urmă se va vedea că va trebui să dăm socoteală înaintea lui Dumnezeu pentru tot ceea ce am exprimat de-a lungul vieţii. Iar în final, ceea ce vom fi nu va fi altceva decât reflectarea a ceea ce am ales să gândim, a valorilor la care am aderat şi a principiilor pe care ni le-am însuşit.
 
De ce răul atrage întotdeauna suferinţa? Cum putem înţelege acest principiu din prisma judecăţii divine de la sfârşitul istoriei? Cum se manifestă în timpul de faţă acest lucru?
Răul atrage întotdeauna suferinţa, fiindcă natura sa este contradictorie, conflictuală şi distructivă. Niciodată nu a ieşit ceva constructiv din simpla acţiune a răului. La finalul istoriei planetei Pământ, se va vedea cât de groaznice au fost consecinţele acţiunii principiilor negative. În timpul de faţă, suferinţa cauzată de acţiunea răului este vizibilă la tot pasul prin conflicte, războaie, turbulenţe de tot felul, boli şi molime, sau altele în felul acesta. Iar faptul că nu se întrezăresc soluţii durabile, se datorează acţiunii unor principii distructive ce nu fac altceva decât să perpetueze suferinţa pe pământ.
 
Cum se poate înţelege faptul că în final numai practicarea a ceea ce este bine şi drept va aduce fericirea? De ce orice altă cale de a ajunge la fericire este sortită eşecului?
Fericirea nu poate izvorî din trăirea principiilor rele, fiindcă ea presupune armonie, echilibru şi pace, ceea ce intră într-un conflict adânc cu tendinţele negative. Când facem ceea ce este bine şi drept, de fapt intrăm în rezonanţă cu natura desăvârşită a lui Dumnezeu şi ajungem să ne împărtăşim de energiile Sale creatoare. Dar atunci când încălcăm voinţa divină, ajungem într-o stare de conflict şi de luptă cu întregul univers. Totul devine o brutală confruntare între forţe ce îşi dispută supremaţia, fără a se ajunge niciodată la o pace adevărată, ci doar la armistiţii de moment, urmate de reluarea conflictului.
 
Ce „umbră” ne urmăreşte pe cărarea vieţii? Se poate sau nu scăpa de consecinţele alegerilor noastre?
Tot ceea ce facem, vorbim sau gândim, se proiectează ca o umbră asupra a vieţii noastre. Este ca şi cum urma paşilor pe care i-am făcut, rămâne întipărită pe drumul pe care l-am parcurs, fără a putea să o ştergem. Toate aceste consecinţe ale alegerilor noastre vor fi luate în considerare la marea judecată finală. Chiar dacă în timpul limitat al vieţii pe pământ, nu avem parte de o deplină manifestare a dreptăţii divine, totuşi prin prisma judecăţii pe care Dumnezeu o va face la sfârşitul istoriei, fiecare om îşi va primi răsplata, conform cu ceea ce a făcut pe pământ. „Umbra” caracterului nostru nu va putea fi niciodată ştearsă, şi de aceea avem o mare răspundere asupra a tot ceea ce facem în prezent, pentru a alege şi practica binele de fiecare dată, şi pentru a răscumpăra timpul în care am fost de partea răului.
 
Să citim din Romani 8:5-6 „În adevăr, cei ce trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, umblă după lucrurile firii pământeşti; pe când cei ce trăiesc după îndemnurile Duhului, umblă după lucrurile Duhului. Şi umblarea după lucrurile firii pământeşti, este moarte, pe când umblarea după lucrurile Duhului este viaţă şi pace.” Ce legătură există dintre „îndemnurile firii pământeşti” şi „umblarea după lucrurile firii pământeşti”? În ce fel tendinţele spre păcat ne conduc la acţiuni nesăbuite, atunci când le dăm curs?
Îndemnurile sau sugestiile pe care ni le transmit tendinţele negative implantate în fiecare dintre noi, sunt de natură să ne determine să acţionăm într-un mod greşit şi rău. Dacă le dăm curs, atunci devenim agenţi ai principiilor păcatului, având drept consecinţă suferinţa. Aceste tendinţe nu sunt altceva decât proiecţia naturii căzute a îngerilor care au ales să se despartă de Dumnezeu şi să lupte împotriva Sa. Deşi s-ar putea să nu devenim niciodată conştienţi de impactul cosmic al acţiunilor noastre, totuşi atunci când cedăm în faţa laturii negative, ajungem într-un conflict direct cu Dumnezeu şi cu tot universul creat de El. Iar consecinţele directe asupra unei astfel de condiţii, nu vor întârzia să se manifeste cu prisosinţă, vorbind împotriva noastră la fiecare pas.
 
Ce luptă există dintre „îndemnurile Duhului Sfânt” şi tendinţele spre păcat? Cât de puternică este tensiunea dintre acest îndemnuri în interiorul nostru?
Pe de altă parte, Dumnezeu a implantat la rândul Său, tendinţe către partea pozitivă, prin intermediul influenţei Duhului Sfânt. Astfel că, în interiorul fiecărui om, se dă o competiţie acerbă între tendinţele pozitive şi cele negative, cu scopul determinării noastre să alegem mereu între bine şi rău. Tensiunea la care se ajunge între aceste principii opuse poate fi de multe ori de-a dreptul sfâşietoare, mai ales că tendinţele negative au avantajul net al transmiterii prin ereditate, în timp ce tendinţele pozitive vin din afara noastră prin comunicarea lor de către Duhul Sfânt. De aceea, este atât de natural şi de simplu să faci lucruri rele, şi atât de greu, de chinuitor chiar, să urmezi partea pozitivă.
 
De ce nu poate fi evitat finalul morţii pentru cei care aleg să împlinească dorinţele firii pământeşti? Cum este reliefată legătura cauză – efect în această situaţie?
Nu există siguranţă autentică pentru cei care aleg să împlinească dorinţele negative, iar în final „umbra” faptelor va mărturisi la judecată, având drept rezultat sentinţa morţii veşnice. Legătura cauză – efect este clară într-o astfel de situaţie, fiindcă în final vom culege ceea ce am semănat. Nimeni nu poate scăpa de această lege a cauzalităţii, iar consecinţele sunt evidente. Atunci când urmăm tendinţele negative, de fapt ajungem să ne luptăm cu Dumnezeu, să semănăm moartea şi să ne separăm de viaţa care vine de la El. Însă în afara lui Dumnezeu nu există viaţă, iar când alegem să ne despărţim de El, de fapt ne exprimăm intenţia de a ne separa de singura sursă de viaţă din univers.
 
De ce „viaţa şi pacea”, sau fericirea, nu pot veni decât atunci când alegem să împlinim dorinţele inspirate de către Duhul Sfânt?
Când însă alegem să împlinim dorinţele inspirate de către Duhul Sfânt, atunci intrăm în legătură cu sursa vieţii, adică intrăm în atingere cu Dumnezeu. Rezultatul nu poate fi decât intrarea în armonie cu Creatorul întregului univers, să fim umpluţi de bucuria şi fericirea ce însoţeşte manifestarea naturii divine. Într-o astfel de situaţie, „umbra” paşilor vieţii noastre va deveni luminoasă, inspirând şi pe ceilalţi să urmeze calea binelui şi adevărului. În plus, când urmăm pe această cale desăvârşită, conflictul dintre noi şi Dumnezeu se stinge, iar pacea devine o trăsătură dominantă a vieţii pe care o trăim. Ar fi bine să cântărim cu atenţie toate aceste lucruri, fiindcă niciodată nu vom putea să înlăturăm consecinţele faptelor, vorbelor şi gândurilor noastre. Nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi de către Cel Rău, şi să ignorăm cultivarea constantă a valorilor binelui în viaţa noastră.
 
Vom citi acum şi Apocalips 22:11-12 „Cine este nedrept, să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat, să se întineze şi mai departe; cine este fără prihană să trăiască şi mai departe fără prihană. Şi cine este sfânt, să se sfinţească şi mai departe! Iată, Eu vin curând; şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui.”
 
Ce înseamnă acest verdict dat de către tribunalul ceresc şi anume: „cine este nedrept, să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat, să se întineze şi mai departe”? Cum putem evita o astfel de situaţie?
Verdictul final al judecăţii divine va permanentiza pentru eternitate consecinţele alegerilor noastre din timpul acestei vieţi. Există un timp de har, în care putem să trecem de la o „umbră” întunecată a faptelor noastre, la o proiecţie luminoasă, care să aducă slavă lui Dumnezeu. Această tranziţie este posibilă în vremea de faţă, dar va veni un moment când oferta de har va fi retrasă. În final, fiecare va rămâne în condiţia pe care a cultivat-o de-a lungul vieţii. Cei care au ales să împlinească dorinţele naturii căzute, vor fi sigilaţi în condiţia neascultării, în timp ce oamenii care au răspuns chemării Duhului Sfânt, vor fi aşezaţi în starea de dreptate pentru totdeauna. Nu putem să continuăm să întinăm templul trupului şi minţii pe care le avem de la Dumnezeu, şi să ne bucurăm de răsplătirea finală.
 
Ce înseamnă celălalt verdict: „cine este fără prihană să trăiască şi mai departe fără prihană. Şi cine este sfânt, să se sfinţească şi mai departe”? La cine se aplică?
Într-un mod similar, va exista o aşezare definitivă în condiţia binecuvântată, pentru toţi cei care au răspuns influenţei Duhului Sfânt. Orice persoană care a ales să răspundă ofertei harului transformator al lui Dumnezeu, va experimenta această înălţare veşnică. Aş dori ca nimeni să nu rămână în neştiinţă asupra acestor lucruri. În ciuda a tot ceea ce afirmăm că suntem, faptele noastre şi „umbra”, sau consecinţa, alegerilor noastre demonstrează adevărata identitate şi condiţie în care ne-am putea afla. Nu cunoaşterea dogmelor unei religii ne va salva, ci practicarea valorilor adevărului şi binelui, care au o aplicaţie universală, fiind amplu mărturisite prin intermediul Sfintelor Scripturi.
 
Când se vor întâmpla aceste lucruri? Ce aspecte ale acestei judecăţi există în timpul de faţă? Ce legătură există între ceea ce facem şi ceea ce se va întâmpla în final cu noi?
Toate aceste lucruri se vor întâmpla la finalul istoriei, dar chiar şi până atunci, judecata divină se împlineşte prin îngăduirea anumitor consecinţe ale faptelor noastre. Scopul lui Dumnezeu este să ne determine să devenim conştienţi de importanţa reformării vieţilor noastre, astfel încât să trecem cu toată puterea de partea binelui. Avem o mulţime de slăbiciuni, dar ele pot fi învinse pas cu pas. Avem neputinţe de tot felul, dar ele pot fi compensate prin acţiunea înnoitoare şi creatoare a Duhului Sfânt. Practic, alegerile din prezent vor determina destinul nostru final, însă prin credinţa în Hristos şi prin ascultare de voinţa divină, putem să avem parte de binecuvântarea vieţii fără de sfârşit.
 
Ce principiu este enunţat prin cuvintele „răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui”? Cum trebuie să trăim având în vedere acest principiu?
Răsplata pe care o vom primi la final, se referă la aplicarea marii legi a consecinţelor faptelor noastre, a „umbrei” pe care viaţa noastră a lăsat-o în trecerea prin această lume. De aceea, ar trebui să urmăm calea luminoasă pe care trecerea Fiului lui Dumnezeu a lăsat-o în această lume, şi pe care o putem vedea prin citirea Sfintelor Scripturi. Având un astfel de model, ar trebui ca niciodată nu mai alegem să mai dăm atenţie sugestiilor negative, ce ne sunt transmise prin firea noastră căzută, şi dimpotrivă, să ne pregătim cu perseverenţă pentru ceruri.
 
Rugăciune pentru a învinge tendinţele negative ce se luptă pentru supremaţie în interiorul nostru şi pentru a ne ataşa ferm de cauza binelui şi a adevărului, astfel încât la final să avem parte de viaţa veşnică oferită de către Dumnezeu.
.De Octavian Lupu
Vom încerca acum să înţelegem necesitatea împotrivirii în faţa manifestării răului, cu scopul evitării situaţiei când prin pasivitate şi acceptare ajungem să devenim complici la dominaţia principiilor negative asupra lumii în care trăim.
 
„Cel care în mod pasiv acceptă răul, este la fel de vinovat ca acela care ajută la perpetuarea lui. Cel care acceptă răul fără a protesta împotriva lui, în realitate cooperează cu acesta.” – Martin Luther King, Jr.
 
Ce înseamnă să accepţi pasiv manifestarea răului? La ce se referă Martin Luther King prin aceste afirmaţii?
Acceptarea pasivă a răului, înseamnă să nu reacţionezi împotriva lui, să îl laşi să se manifeste în voie, fără ca tu să îţi exprimi dezacordul, iar dacă este oportun, chiar opoziţia faţă de manifestarea lui. Atitudinea de acceptare pasivă a ceea ce este negativ, conduce la extinderea răului, fiindcă orice fel de limită este dată la o parte. În plus, putem vorbi despre o complicitate a celui care tace atunci când ceva negativ se întâmplă în jurul său. Dacă de-a lungul timpului, oamenii s-ar fi opus în masă comiterii lucrurilor rele, atunci lumea în care trăim ar fi fost mult mai bună. Fără a răspunde cu violenţă, totuşi răul nu trebuie să fie tolerat, iar mustrarea lui este obligatorie, dacă dorim să acţionăm în armonie cu conştiinţa morală pe care Dumnezeu a pus-o în interiorul nostru.
 
De ce există o vinovăţie similară cu a celui care comite lucruri rele, atunci când nu reacţionăm în faţa producerii lor? În ce fel pasivitatea înseamnă de fapt complicitate?
Orice sistem despotic s-a bazat pe complicitatea celor care îi sunt victime, fapt care i-a împrumutat puterea pentru a putea domni asupra celorlalţi. Dacă ne gândim chiar la ultimul sistem totalitar pe care România l-a cunoscut, dacă nu ar fi existat o colaborare a maselor largi, dacă nu ar fi existat delaţiunea din diferite scopuri, atunci sistemul despotic nu şi-ar fi atins scopul, iar puterea sa ar fi fost drastic limitată. În materie de libertate de conştiinţă, dacă de-a lungul veacurilor oamenii nu ar fi privit pasiv cum biserica îşi extinde influenţa asupra sferei politice, nu s-ar fi ajuns la teribila compromitere a creştinismului prin violenţă şi exercitarea forţei. A te complace înseamnă a fi complice la ceea ce este rău.
 
Cum putem protesta împotriva a ceea ce este rău? Este vorba de manifestarea publică a dezacordului nostru, sau este vorba deopotrivă de un mod de a fi prin care trebuie să respingem tot ceea ce este rău?
Uneori este înţelept să se manifeste public dezacordul faţă de ceea ce este rău, alteori este mai bine să se exercite o rezistenţă tacită. În funcţie de situaţie, noi trebuie să nu devenim în vreun fel colaboratori ai răului. De exemplu, dacă oamenii ar fi refuzat în masă să coopereze cu instituţiile de represiune, de-a lungul timpului, atunci sistemele tiranice ar fi fost drastic restricţionate. Tăria unei dictaturi se află în dimensiunea maselor dispuse să coopereze la menţinerea lui. Deşi pare un paradox, fără suportul exprimat şi alteori tacit al celor mulţi, nu ar fi posibil să existe tiranii pe pământ. Dar să nu ne gândim doar la sisteme politice, fiindcă despotismul poate să se manifeste la nivelul locului de muncă, al familiei sau comunităţii, sau chiar al bisericii.
 
Ce forme de protest putem adopta prin intermediul stilului nostru de viaţă şi al exemplului personal pe care îl oferim celorlalţi?
În primul rând trebuie să refuzăm orice fel de colaborare cu principiile răului. În acest sens, nu trebuie să răspundem tentaţiei de „a ne plăti poliţele” unii faţă de alţii, ci dimpotrivă trebuie să căutăm să fim gata să ne iertăm semenii şi să dăm uitării ceea ce este rău. De asemenea, nu trebuie să încurajăm pe cei care vin la noi să ne propună lucruri rele. Exemplul oferit prin Psalmul numărul 1 este grăitor prin a nu merge „la sfatul celor răi”, a nu ne opri pe calea celor păcătoşi şi a nu ne aşeza pe scaunul batjocoritorilor. Exemplul vieţii Domnului Isus Hristos este semnificativ asupra acestor lucruri.
 
Să citim acum din Romani 12:2 „Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită.”
 
Cum devine înnoirea minţii noastre prin asemănare cu Hristos, un mijloc eficient de luptă împotriva răului?
Atunci când mintea noastră va fi adusă în armonie cu Hristos, sau când are loc înnoirea interioară adusă prin Duhul Sfânt, vom primi o putere spirituală capabilă să facă faţă tentaţiei de a deveni complici comiterii răului. Pe de o parte, principiile negative exercită o tentaţie evidentă prin avantajele care ni le oferă în aparenţă. Iar pe de altă parte, există o teamă evidentă asupra consecinţelor respingerii ofertelor răului şi asupra suferinţelor ce pot apărea. Dar în mod clar, suferinţa de a ceda în faţa ispitei este mult mai mare decât cea provocată de alegerile bune pe care le facem în viaţă. Nu trebuie să ne fie teamă de suferinţa cauzată de consecvenţa noastră pentru adevăr, ci mai degrabă de consecinţele veşnice ale alegerii de a deveni părtaşi răului.
 
De ce împlinirea poruncilor divine ne conduce la respingerea a tot ceea ce este rău? De ce aceste porunci exprimă forma cea mai potrivită de a lupta contra păcatului şi răului pe pământ?
Prin respectarea poruncilor divine, noi dovedim cea mai eficientă rezistenţă împotriva răului. Practic, prin armonie cu Dumnezeu, ajungem să fim tot mai puternici în a nu colabora cu principiile negative. De exemplu, dacă alegem să respectăm porunca de a ne închina numai lui Dumnezeu, vom ajunge să refuzăm să cedăm tentaţiei de a ne pleca în faţa dorinţelor oamenilor, atunci când au intenţia de a comite lucruri nelegiuite. Dacă alegem să respectăm porunca de a nu minţi, atunci niciodată nu vom lăsa ca numele nostru să sprijine acţiunile de represiune îndreptate împotriva celor care se luptă cu un sistem al răului. Iar lista poate continua cu toate celelalte porunci.
 
Cum devin poruncile lui Dumnezeu un mijloc de apărare pentru a nu ne lăsa contaminaţi de realităţile negative ce ne înconjoară?
Poruncile divine sunt asemenea unui zid ce ne protejează de manifestarea răului, împiedicând ca acesta să ne ia în stăpânire. Dar atunci când asistăm pasivi la dărâmarea fundamentelor conştiinţei morale, prin chiar acest lucru noi devenim complici la nelegiuire. Niciodată nu trebuie să ne lăsăm ademeniţi sau intimidaţi de ceea ce este rău, fiindcă acest lucru va submina în mod inevitabil şi chiar ireversibil relaţia pe care o avem cu Dumnezeu. Poruncile lui Dumnezeu au un aspect pozitiv şi transformator, care ne permite să oprim evoluţia principiilor negative, chiar de la începutul manifestării lor. Iar în respectarea lor se află o putere extraordinară de a contracara şi nimici răul.
 
Când devine voinţa divină un lucru „bun, plăcut şi desăvârşit”? De ce lupta împotriva răului începe în interiorul nostru prin învingerea tendinţelor negative pe care le avem?
Prima sarcină nobilă a oricărui om este cea de a-şi ţine în frâu tendinţele negative, de a le stăpâni prin intermediul ascultării de voinţa lui Dumnezeu. Când o astfel de deprindere este pe deplin însuşită, ajungem să distingem voinţa divină ca fiind ceva „bun, plăcut şi desăvârşit”. Percepţia pe care o avem asupra lui Dumnezeu este conferită de modul în care alegem să ne conformăm la ceea ce El ne-a poruncit. Noi nu putem să avem o imagine pozitivă asupra cerinţelor divine, dacă vom continua să colaborăm cu ceea ce este rău, dar depinde numai de noi să nu ajungem într-o astfel de situaţie nefericită. Când tendinţele negative ajung să fie învinse, atunci putem să ne bucurăm de biruinţa asupra răului şi asupra principiilor nelegiuite.
 
Să citim mai departe din Efeseni 6:12 „Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti.”
 
Ce înseamnă să lupţi împotriva „căpeteniilor, domniilor şi stăpânitorilor acestui veac? Cine sunt aceste fiinţe care ne ispitesc şi ne conduc la rău? Este vorba doar de oameni?
A lupta împotriva „căpeteniilor, domniilor şi stăpânitorilor acestui veac” reprezintă o sarcină nobilă pe care trebuie să ne-o asumăm în lupta împotriva răului. Nu este vorba de a ne angaja în acţiuni destabilizatoare din punct de vedere politic, ci mai degrabă să ne ataşăm cu toată puterea de respectarea poruncilor divine, iar la nivelul nostru să nu cedăm tentaţiei de a coopera cu răul. Fiinţele care ne ispitesc sunt în cele din urmă străine de interesele umanităţii. În spatele fiecărui om care cedează răului se află agenţi nevăzuţi, îngeri căzuţi, care încearcă să ne tragă păcat şi nelegiuire. De aceea, oamenii sunt mai degrabă victime atunci când cedează tentaţiei răului şi trebuie să fim avizaţi asupra acestui lucru.
 
Cum putem dobândi biruinţa asupra răului ce se află în interiorul nostru? De ce este inutil să luptăm asupra răului din afară, cât timp principiile negative ne domină în tot ceea ce facem?
Biruinţa asupra răului din interiorul nostru se câştigă prin intrarea într-o relaţie vie cu Dumnezeu prin credinţa în Isus Hristos. Însă cât timp nu reuşim să dominăm tendinţele din interior, nu vom putea trece mai departe la lucrarea de a-i ajuta şi pe ceilalţi. Dar atunci când domnia tendinţelor negative este înlăturată, vom putea găsi cu uşurinţă căi şi mijloace de a ne împotrivi şi răului exterior. Dacă vom reuşi să dăm la o parte firea pământească de la stăpânirea pe care o exercită asupra vieţii noastre de zi cu zi, vom deveni capabili să înfruntăm orice fel de rele şi pericole ce se manifestă în exteriorul nostru. Trupul şi mintea noastră trebuie să devină un templu al lui Dumnezeu. Abia atunci vom putea vorbi despre o luptă eficientă împotriva răului.
 
De ce violenţa nu poate fi acceptabilă în lupta împotriva răului? De ce violenţa în sine este un rău extrem, chiar dacă justificarea pare onorabilă pentru un astfel de comportament?
Violenţa reprezintă arma Celui Rău în a impune principiile sale negative asupra oamenilor şi de aceea, ea nu poate fi acceptabilă de către un creştin. Chiar dacă justificarea pare onorabilă, prin exercitarea violenţei, principiile rele se transmit asupra celui care procedează astfel. Noi trebuie să ne păzim, ca nu cumva răul exterior să migreze în interiorul sufletului, iar de aceea nu vom putea utiliza decât armele adevărului, binelui şi dreptăţii, care sunt în totul superioare armelor întunericului.
 
Ce soluţii a prevăzut Dumnezeu pentru a putea să învingem răul din interior? Dar pentru ceea ce este rău în exterior, ce mijloace ne-a oferit Domnul Isus Hristos?
Răul din interior poate fi învins prin credinţa în Domnul Isus Hristos, fapt care conduce la naştere din nou. Iar răul exterior poate fi învins prin respectarea deplină a poruncilor divine, care aduce avansarea pe calea sfinţirii vieţii. Astfel, credinţa în Isus Hristos şi respectarea poruncilor divine, în totalitatea lor, ne aduc biruinţa asupra oricărei forme de rău şi se concretizează ca fiind reacţia pe care trebuie să o avem în faţa realităţii lumii în care trăim.
 
Rugăciune pentru a dobândi puterea de a ne împotrivi răului în toate circumstanţele prin care trecem, de a intra într-o relaţie vie cu Dumnezeu prin trăirea naşterii din nou şi prin respectarea tuturor poruncilor divine.
Vom explora mai departe alte afirmaţii cu privire la lupta dintre bine şi rău ce se dă în interiorul şi exteriorul nostru. Însă cu siguranţă că în cele din urmă adevărul şi iubirea lui Dumnezeu vor învinge.
 
„Să ne aducem aminte că de-a lungul întregii istorii, calea adevărului şi iubirii întotdeauna a învins în cele din urmă. Au existat oameni răi şi tirani, ce păreau a fi pe moment invincibili, dar în final toţi aceştia au căzut. Gândiţi-vă că nu numai o singură dată s-a întâmplat acest lucru, ci întotdeauna acest gen de persoane au căzut.” – Mahatma Gandhi
 
Este adevărat că la scara istoriei „calea adevărului şi iubirii întotdeauna a învins în cele din urmă”? S-a verificat acest principiu de-a lungul veacurilor?
Dacă vom studia istoria umanităţii, vom constata cu uşurinţă faptul că toate culturile sau civilizaţiile care s-au degradat moral au încetat să mai existe la un anumit moment. Uneori, chiar şi la atingerea apogeului dezvoltării, dacă degradarea morală depăşea o anumită limită, respectivele civilizaţii dispăreau în mod neaşteptat. Am putea spune că există o lege a istoriei şi a universului ce nu permite ca omul să depăşească o anumită măsură a răului. Nu trebuie să fii creştin pentru a putea vedea toate aceste lucruri, dar dacă ai credinţă în Dumnezeu, atunci îţi vei da seama cu uşurinţă că este vorba de intervenţia Creatorului universului asupra istoriei acestui pământ. Înţelegem că Dumnezeu controlează tot ceea ce se întâmplă pe pământ, astfel încât „calea adevărului şi iubirii” să învingă în cele din urmă, iar răul să fie eradicat pe deplin.
 
De ce există dorinţa de a stăpâni asupra celorlalţi? De unde vine simţământul de invincibilitate pe care oamenii caută să îl propage asupra celor peste care stăpânesc?
În natura noastră interioară există principii bune şi rele ce se luptă pentru supremaţie, fapt pentru care trebuie să fim de fiecare dată atenţi asupra alegerilor pe care le facem. Atunci când principiile negative ne domină, dorinţa de a stăpâni peste ceilalţi începe să se facă simţită, conducând la un comportament corupt şi imoral. Mai mult decât atât, simţământul superiorităţii aduce cu sine şi o degradare a imaginii de sine, astfel încât nu te mai vezi în adevărata lumină. Ai impresia că eşti invincibil, un fel de dumnezeu, ce dictezi asupra celorlalţi şi de fiecare dată nu faci altceva decât să încerci să îţi domini semenii, zdrobind orice împotrivire. Dictatorii din sferele înalte ale puterii au fost de regulă despoţi încă de la începutul avansării lor pe scara socială. Trebuie să fim atenţi pentru a reprima astfel de tendinţe când le depistăm în interiorul nostru.
 
Din ce cauză toţi oamenii „răi şi tirani” au căzut în cele din urmă? De ce un astfel de comportament este în cele din urmă sancţionat?
Răutatea şi tirania merg mână în mână, astfel că nu putem spune că una poate fi separată de cealaltă. Însă trebuie să nu uităm că Dumnezeu nu a abandonat planeta Pământ, şi prin urmare, legile pe care le-a pus se împlinesc. Atunci când cineva cedează tentaţiei puterii, în mod clar se pune în afara acţiunii legilor binelui, iar sancţionarea este sigură, chiar dacă ea întârzie o vreme. Acest lucru se întâmplă fiindcă legile pe care Dumnezeu le-a pus în natură şi în societate nu permit un astfel de comportament pe termen lung. Există o perioadă de „graţie”, în care omului i se transmit mesaje să îşi rectifice atitudinea şi faptele, dar dacă nu se întâmplă nici o schimbare, judecata nimicitoare este sigură. Cred că nu trebuie să avem îndoială asupra faptului că Dumnezeu intervine pentru a nimici răul, acest lucru fiind vizibil şi la scara istoriei. Ar fi bine să învăţăm acest principiu, pentru a nu ne trezi în situaţia de a fi nimiciţi la a doua venire a lui Hristos, ba chiar şi până atunci.
 
Se poate spune că „întotdeauna acest gen de persoane rele au căzut”? La ce fel de cădere ne putem gândi din punctul de vedere al perioadei în care au trăit, precum şi prisma judecăţii finale a lui Dumnezeu?
Există o decădere prezentă ce se întâmplă de fiecare dată când principiile răului conduc pe un om sau chiar o naţiune. Nu există o prosperitate durabilă cât timp se încalcă principiile binelui, ce sunt puse la baza existenţei întregului univers. Pentru o vreme, se pare că nu contează prea mult de ce parte eşti, fiindcă dacă ai putere, poţi face tot ce doreşti. Acesta este mirajul puterii, o înşelăciune căreia îi putem cădea pradă, dacă nu suntem sub influenţa Duhului Sfânt. Dar judecata divină este sigură, atât în aspectele ei prezente prin dureri şi suferinţe de tot felul, cât şi la final, când orice formă de rău va fi nimicită de pe pământ.
 
Apocalips 19:11,16 „Apoi am văzut cerul deschis, şi iată că s-a arătat un cal alb! Cel ce sta pe el, se cheamă Cel credincios şi Cel adevărat, şi El judecă şi Se luptă cu dreptate. Pe haină şi pe coapsă avea scris numele acesta: Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor.”
 
Cine este persoana descrisă ca venind pe un „cal alb” prin „cerul deschis” deasupra pământului? Când se va întâmpla acest eveniment?
Din context se poate cu uşurinţă constata că persoana descrisă stând pe un cal alb, nu este altcineva decât Domnul Hristos la a cea de-a doua Sa venire. Privind către viitor înţelegem că binele va învinge în cele din urmă, iar toţi tiranii şi oamenii răi vor fi nimiciţi de pe pământ. Această lucrare de la finalul istoriei nu este altceva decât aplicarea judecăţii ce a fost amânată pentru a se oferi timp de întoarcere şi pocăinţă. „Calul alb” semnifică puritatea Celui care judecă, acea curăţie extraordinară a Celui ce stăpâneşte în ceruri şi pe pământ, a Celui dispreţuit de toţi tiranii şi de către toţi oamenii răi de pe pământ. El nu S-a schimbat niciodată, iar faptul că oamenii credincioşi au fost persecutaţi şi aparent înfrânţi, a fost doar o realitate trecătoare, care atunci va fi depăşită.
 
De ce este numit Domnul Hristos ca fiind „Cel credincios şi Cel adevărat”? Ce fel de domnie va veni El să instaureze pe pământ?
Domnul Hristos este credincios fiindcă Îşi împlineşte făgăduinţele şi nu lasă ca nimic din ce a zis să fie uitat. El este şi adevărat, fiindcă în Persoana Sa sunt întruchipate toate principiile ce stau la temelia întregului univers. Nimic din ce există nu poate să contrazică natura Sa desăvârşită, care se constituie ca reper unic şi indestructibil pentru întreaga eternitate. Domnia pe care o va instaura pe pământ va fi veşnică şi va fi caracterizată de domnia deplină a binelui, răul fiind exclus cu desăvârşire. Putem spune că atunci, legea binelui ce învinge răul se va împlini pe deplin şi pentru totdeauna. Pare incredibil acest lucru, dar împlinirea este sigură, fiind garantată de către Dumnezeu.
 
Ce înseamnă că „El va judeca şi va lupta cu dreptate”? Cu cine se va lupta El la a doua Sa venire? Se aplică această luptă şi în prezent?
Domnul Hristos S-a luptat de-a lungul veacurilor cu orice formă de rău ce a existat pe pământ, dar la final El va distruge orice urmă a acestuia, astfel că doar cei care s-au curăţit prin intermediul aplicării planului de mântuire vor mai rămâne pe pământ. Lupta Sa este împotriva oricărui principiu rău ce acţionează pe pământ. El este vrăjmaşul de prim rang al oamenilor răi, al tiranilor, al oricărei forme de nelegiuire. În harul Său a căutat să câştige de partea Sa pe cei ce Îi erau vrăjmaşi, dar dacă se persistă în nelegiuire, harul Său devine foc nimicitor. Să nu ne jucăm niciodată cu Dumnezeu sau cu Domnul Hristos. Judecata Sa este sigură, la fel ca mântuirea Sa. Să nu uităm vreodată acest lucru. Datorită timpului de har pe care îl trăim, avem tendinţa de a amâna întoarcerea deplină la El, dar costul final va fi teribil, iar cei care vor constata acest lucru vor fi îngroziţi.
 
De ce se menţionează că Domnul Hristos este „Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor”? Se aplică acest titlu şi în timpul de faţă? Ce consecinţe derivă din acest aspect?
Titlul de „Domn al domnilor şi Împărat al împăraţilor” se aplică şi în clipa de faţă, dar din nefericire conducătorii din lumea noastră nu realizează obligaţiile pe care le au faţă de Dumnezeu. De aceea şi nelegiuirea abundă, iar corupţia se află în locurile înalte. Consecinţele acestei ignorări şi nerecunoaşteri a suveranităţii lui Dumnezeu vor fi teribile, fiindcă judecata divină va fi nimicitoare şi fără milă. Insist asupra acestui aspect, de îndată ce harul divin se va retrage, judecata se va manifesta fără nici un fel de îngăduinţă. Atunci va fi prea târziu pentru a mai face schimbări în viaţa ta.
 
Apocalips 21:3,5 „Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie, şi zicea: Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. Cel ce şedea pe scaunul de domnie a zis: Iată, Eu fac toate lucrurile noi. Şi a adăugat: Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezut şi adevărate.”
 
Pe ce bază putem afirma că în cele din urmă calea adevărului şi a iubirii va învinge pentru totdeauna? Cum ne ajută aceste cuvinte din cuprinsul Sfintelor Scripturi?
Garanţia că în cele din urmă calea adevărului şi a iubirii va învinge este dată de Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă vom da crezare acestui Cuvânt, atunci vom înţelege că de fiecare dată această cale a învins. Acum există o biruinţă spirituală de excepţie, pe care toţi cei care au credinţă în Dumnezeu o văd cu prisosinţă. Iar atunci va fi o manifestare cosmică a biruinţei binelui asupra răului. Biblia ne ajută să privim cu nădejde şi dor către acea vreme când Dumnezeu va reinstaura Împărăţia Sa pe pământ.
 
Cum vor fi făcute toate lucrurile „noi”? La ce se referă această noutate, în raport cu lumea plină de violenţă în mijlocul căreia trăim? Ce anume va aduce nou pe pământ faptul că Dumnezeu va locui împreună cu toţi cei care L-au primit în decursul acestei vieţi? Ce înseamnă ca Dumnezeu să rămână pentru totdeauna cu noi?
Noutatea esenţială a ceea ce va fi în lumea viitorului, va consta în eradicarea oricărui principiu rău, iar în mod special a violenţei. Nu vor mai exista tirani şi nici oameni nedrepţi. Corupţia nu va mai fi. Iar în locul întocmirilor nelegiuite din această lume, va domni binele, adevărul şi dreptatea. Toate acestea vor fi realizate prin acţiunea puterii creatoare a lui Dumnezeu, care va recrea întreaga planetă şi ne va acorda putere de a trăi într-un univers curat şi binecuvântat. Iar un element central al acestei descoperiri va fi faptul că vom locui în prezenţa lui Dumnezeu pentru totdeauna. El va fi Marele centru în jurul căruia vor gravita toate lucrurile.
 
Cum putem vedea biruinţa adevărului, iubirii şi binelui în perioada pe care o traversăm? Cum putem să ne încredem în faptul că Dumnezeu este alături de noi şi ne va ajuta să învingem orice formă de rău?
În perioada prin care trecem putem vedea prin credinţă acest viitor plin de slavă. Dar pe de altă parte, dacă vom da atenţie vieţii pe care o trăim, vom sesiza urmele paşilor providenţei divine în tot ce ne înconjoară. Conştiinţa prezenţei divine care acţionează deja asupra lumii în care trăim, ne va aduce bucurie şi pace, indiferent de experienţele prin care vom fi chemaţi să trecem. Dumnezeu controlează toate lucrurile, iar aici există o siguranţă deplină, că El nu ne va lăsa să ne pierdem dacă ne-am pus credinţa în El.
 
Rugăciune pentru a urma calea adevărului şi iubirii, aşa cum ne-a fost exemplificat prin viaţa Domnului Isus Hristos, precum şi pentru a privi cu încredere către viitor, când toate lucrurile vor fi înnoite prin puterea lui Dumnezeu.
De Octavian Lupu, octavian_lupu@yahoo.com

Nu am ceva împotriva teoriei „Big-Bang”. Nici împotriva teoriei relativităţii, indiferent de implicaţiile filozofice ale acesteia. În fond, nimeni nu cunoaşte cum a luat naştere universul fizic şi ce legi îl guvernează pe deplin. Aici va fi o temă de studiu continuu şi de reformulări periodice a ceea ce am crezut că ştim pe deplin.

 
Pe de altă parte, nici fizica şi nici filozofia nu ne pot vorbi despre originile existenţei, ci ele doar mărturisesc despre ceea ce există, fără a putea pătrunde dincolo de limita de la care au apărut toate lucrurile. Necazul începe când ştiinţa se uneşte cu speculaţia filozofică pentru a zămisli „certitudini”. Cred că nu există un mariaj mai nefericit, cu atât mai mult cu cât scopul este doar cel de a demola orice viziune ce transcede „universul vizibil”. Şi aici mă refer direct la religie.
 
De ce să ne ascundem după degete? Religia nu mai este interesantă în secolul XXI, cum dealtfel nu a fost luată în seamă nici în secolul XX. Dar nu doresc învierea religiei medievale şi nici măcar a celei antice. Cred că datoria fiecărei generaţii este de a redescoperi cunoaşterea de Dumnezeu în coordonate proprii şi conforme cu ceea ce a ajuns să cunoască la respectiva dată.
 
Revenind la spinosul „dialog” dintre religie pe de o parte, şi uniunea ştiinţă – filozofie pe de altă parte, nu pot să nu observ cum multe persoane pretins credincioase ajung să lase cu uşurinţă armele în faţa „argumentelor de netăgăduit ale ştiinţei”. Cu siguranţă că nu trebuie nici să apărăm dogmele trecutului. Personal, urăsc dogmele, fiindcă suprimă gândirea şi individualitatea.
 
Însă, dacă discutăm problema „Big-Bang”, aş putea spune că Biblia nu face o directă referinţă la modul în care au fost zămislite corpurile cereşti, sau „bolovanii şi praful cosmic” din universul în care ne aflăm. Ea pur şi simplu porneşte din momentul în care au fost create formele de viaţă pe pământ, nu prin evoluţie, ci direct prin „programarea codului vieţii” aşa cum citim din cartea Genezei.
 
De ce suntem atât de miraţi când ni se spune că „Dumnezeu a zis şi s-a făcut”? În era informaticii şi a programării calculatoarelor să fim surprinşi de acest exerciţiu de „programare” făcută chiar de către Creatorul nostru? Dacă noi, oameni limitaţi, utilizăm programarea pentru a genera lucruri noi, de ce să nu ne gândim că şi Dumnezeu poate să procedeze în mod similar, dar la o scară mult mai largă?
 
De ce să ne fie ruşine de raportul biblic şi să apelăm la evoluţionism, pe care deşi îl respect nu pot să îl aprob. Există cu adevărat o progresie, o evoluţie, a formelor de viaţă, dar universul fizic nu poate genera de la sine viaţă. Însă dacă este programat, da, poate zămisli viaţă, fiind însă nevoie de un „programator”, corect?
 
Este o absurditate să crezi că lucrurile se pot autoprograma, conducând în mod automat la apariţia vieţii şi a formelor de viaţă inteligente. Nici un sistem de operare nu poate apărea la întâmplare, combinaţiile necesare fiind imposibile din punct de vedere practic, în absenţa unor programatori special instruiţi.
 
Pe de altă parte, nu pot să mă alătur „creaţioniştilor” care neagă realizările ştiinţei şi ale tehnologiei şi dau la o parte „teoriile eretice”. De multe ori din ceea ce părea a fi erezie s-a putut deduce adevărul. Prejudecata nu poate lua locul argumentelor şi logicii.
 
Aşadar, nu trebuie apărat un front într-un domeniu în care Dumnezeu nu a dorit să ofere detalii. Nu geneza universului fizic este problema. Nu aici trebuie consumată „muniţia” argumentelor pertinente şi a cercetării. Ci apariţia formelor de viaţă este ceea ce ne interesează cel mai mult.
 
Într-un moment în care viaţa este pusă în pericol pe pământ, este necesar mai mult decât oricând să înţelegem cine suntem, de unde venim şi încotro trebuie să ne îndreptăm. Nu universul fizic este în primejdie, ci viaţa, lucrul cel mai de preţ din univers.
 
Ştiinţa vieţii este covârşitor de importantă pentru noi, iar primul pas în accederea pe drumul cunoaşterii existenţei, se află în recunoaşterea Creatorului cerurilor şi al pământului, adică a lui Dumnezeu.
 
Dacă Dumnezeu foloseşte „Big-Bang-ul” pentru a crea un univers, nu ştim precis, dar faptul că El ne-a creat, nu ar trebui să comporte nici o îndoială, fiindcă „Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu” (Geneza 1:27).
 
De aceea, ştiinţa vieţii şi a sufletului omenesc reprezintă cea mai înaltă disciplină de studiu, fiindcă ea poartă pecetea asemănării cu Dumnezeu. Iar a purta chipul divin, înseamnă să recunoşti pe Creatorul întregului univers şi pe Părintele nostru ceresc.
 
Sună acest lucru a religie? Depinde cum privim lucrurile, dar eu cred că seamănă mai degrabă cu un adevărat „creştinism biblic”, de care avem nevoie mai mult decât oricând cu scopul recâştigării demnităţii umane şi redescoperirii legăturii cu Cel Veşnic. Iar alianţei filozofie – ştiinţă opun cunoaşterea de Dumnezeu prin intermediul Sfintelor Scripturi ce se reflectă în frumuseţea vieţii şi a sufletului omenesc în desăvârşirea sa originară.
 
De Octavian Lupu

Vom discuta în continuare despre lupta dintre bine şi rău, precum şi despre implicaţiile ce decurg asupra vieţilor noastre. În acest scop, vom analiza în lumina Sfintelor Scripturi, mai multe afirmaţii făcute de către diferite personalităţi de-a lungul timpului, asupra acestui subiect deosebit de actual indiferent de epocă (http://thinkexist.com/quotations/evil).

„Linia frontului de luptă dintre bine şi rău este trasată prin inima oricărui om de pe pământ.” – Alexander Soljeniţin
 
De ce „linia frontului de luptă dintre bine şi rău” ne priveşte până la urmă pe noi toţi? De ce nu există excepţii de la această regulă?
Nimeni nu este scutit de lupta ce se dă dintre bine şi rău, dintre Hristos şi Cel Rău. Nu există un teren neutru, unde să ne putem refugia. De aceea, ori suntem de partea binelui, ori de partea răului. Această „linie a frontului de luptă” se referă la tot ceea ce facem, gândim sau spunem, astfel că de fiecare dată trecem de o parte sau alta a acestui front. Din acest punct de vedere, cred că trebuie să privim cu maximă seriozitate ceea ce se întâmplă cu noi în decursul vieţii de zi cu zi, pentru a lua de fiecare dată partea binelui şi a adevărului. Cei care cred că se pot sustrage acestei confruntări, se înşeală amarnic, şi chiar prin această confuzie ei dovedesc că sunt de partea vrăjmaşului adevărului.
 
Ce fel de luptă se dă în interiorul nostru? Cum se manifestă cele două tendinţe în mintea noastră şi cum ne afectează viaţa?
Lupta din interiorul nostru este cea mai teribilă dintre toate câte au existat pe acest pământ. Acest conflict din mintea noastră ne afectează în modul cel mai direct, atât în sens ascendent, către valorile cereşti, cât şi descendent, către valorile minciunii. Cele două tendinţe caută să ne atragă pentru a face alegeri care să consimtă decizia noastră de a aparţine uneia sau alteia dintre taberele aflate în conflict. De exemplu, tendinţele pozitive vor încerca să ne influenţeze prin argumente ce fac apel la raţiune şi la bun simţ, să luăm de fiecare dată poziţie pentru adevăr. În acelaşi timp, tendinţele negative vor căuta prin tot felul de raţionamente, să ne determine să practicăm minciuna, să promovăm valori false, care aparent ne aduc un avantaj imediat. Însă ori de câte ori alegem să trecem de partea răului, conştiinţa noastră va tinde să devină tot mai imună la influenţa binelui şi adevărului.
 
De ce este util să fim avizaţi asupra acestei lupte? Ce înşelăciune ne pândeşte atunci când credem că suntem imuni la atacul principiilor rele?
Atunci când credem că suntem imuni la atacul părţii negative, sau când ne îndoim de realitatea luptei dintre bine şi rău ce se dă în interiorul nostru, ajungem să nu mai fim în stare să ne opunem păcatului. Cel mai grav lucru şi cea mai mare înşelăciune se află în a crede că suntem într-o situaţie avantajoasă prin faptul că noi n-am făcut nimic „rău” de-a lungul vieţii, că toate aceste lucruri, privind lupta dintre Hristos şi Satana, nu ne priveşte în vreun fel. Prin chiar acest raţionament dovedim fie că suntem victimele părţii negative, fie că am trecut cu hotărâre de partea răului. Nimeni nu este imun la atacul principiilor nelegiuirii, dar există siguranţa biruinţei pentru toţi cei care Îl urmează pe Hristos.
 
Cum suntem influenţaţi în gândire şi comportament, când înţelegem că această luptă se dă în fiecare om? Cum ajungem să privim pe cei din jur, ţinând cont de acest fapt?
Atunci când înţelegem natura acestei lupte dintre bine şi rău, ce se dă în interiorul fiecărui om, avem şansa de a căuta o poziţie avantajoasă pentru a trece de partea lui Hristos şi de a învinge tot ce este rău. Astfel, vom căuta să urmăm modelul divin, iar apelând la puterea Domnului Hristos vom reuşi să învingem în felul în care şi El a biruit. În ce priveşte pe cei din jurul nostru, vom înţelege că este necesar ca fiecare om să treacă de partea binelui, fiindcă în joc se află destinul său veşnic. Fără a ne sustrage luptei, vom căuta să smulgem pe cât mai mulţi oameni din apatia sau indiferenţa acestui timp, în care se pare că noţiunea conflictului dintre Hristos şi Cel Rău reprezintă ceva depăşit şi nerelevant. Cred că avem datoria de a avertiza pe toţi oamenii asupra marii înşelăciuni de a crede că această luptă nu se referă la noi. Cred că trebuie să aducem la cunoştinţa fiecărui om, că avem datoria de a trece hotărât, în toate lucrurile vieţii, de partea Dumnezeului veşnic.
 
Să citim din Romani 7:21-23 „Găsesc dar în mine legea aceasta: când vreau să fac binele, răul este lipit de mine. Fiindcă, după omul dinăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu; dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea, şi mă ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele.”
 
Cum se poate înţelege paradoxul exprimat de către apostolul Pavel că „atunci când vreau să fac binele, răul stă lipit de mine”? Chiar nu putem face nimic bun?
Intenţia de a face binele nu este suficientă pentru a ajunge să îl şi practicăm. Pentru a atinge acest obiectiv, este necesară o putere supranaturală, care să acţioneze din interiorul nostru şi să ne susţină fiecare efort spre bine pe care îl facem. Din acest punct de vedere, prin intermediul primirii Duhului Sfânt, orice om care se încrede în Isus Hristos ajunge să se desprindă de această lege nefericită ce ne ţine legaţi de partea negativă. Paradoxul „răului ce stă lipit” chiar şi atunci când vrei să faci bine, exprimă în modul cel mai clar dimensiunea abisală a căderii ce ne marchează pe noi toţi, începând cu Adam. De aceea, fără manifestarea puterii lui Isus Hristos, nu vom putea să ne oprim posedării răului ce acţionează irezistibil asupra minţii şi trupului nostru.
 
De ce cunoştinţa Cuvântului lui Dumnezeu nu aduce în mod automat şi eliberarea de sub influenţa principiilor rele? Ce anume lipseşte atunci când ne mărginim doar la cunoştinţe?
Cunoştinţa principiilor Cuvântului divin nu aduce automat şi eliberarea de principiile rele. Simpla informare a unei persoane cu privire la nişte reguli, nu aduce şi puterea de a le respecta. De exemplu, putem să citim cât dorim despre ce înseamnă să practici o anumită activitate. Dacă nu trecem însă la partea practică, sub îndrumarea unei persoane care ne poate sfătui, nu vom putea realiza nimic concret. Tot astfel, dacă religia noastră se mărgineşte la cunoştinţe despre Hristos, fără a transpune în mod practic ceea ce am învăţat, vom ajunge în scurt timp să constatăm că viaţa noastră a rămas aceeaşi. Nu există o înşelăciune mai mare, decât a celui care crede că prin cunoaşterea unor principii, va ajunge să şi le respecte automat, de la sine. Orice transpunere în practică necesită alegere, perseverenţă, efort şi de multe ori o luptă teribilă cu principiile rele.
 
Cum se luptă în interiorul nostru acea „altă lege” împotriva a ceea ce noi am ajuns să cunoaştem din Cuvântul lui Dumnezeu? Cum suntem ţinuţi în robie de către ceea ce este rău, chiar dacă am ajuns să ştim multe lucruri despre planul de mântuire?
Principiile rele sunt întipărite foarte adânc în noi prin ereditatea pe care am moştenit-o de la părinţi, precum şi prin educaţia pe care am primit-o. Când cunoaştem lucrurile cu privire la Dumnezeu, atunci apare un conflict între ceea ce citim din Scriptură şi experienţa vieţii de zi cu zi. Interesant este faptul că s-ar putea să ştim foarte multe despre planul de mântuire, dar viaţa noastră să rămână sub robia principiilor rele. Acest lucru se datorează faptului că religia noastră la acel moment era doar la nivel de informaţie, fără a avea puterea eliberatoare a lui Hristos. Pentru a trece la această a doua etapă, este necesară intrarea în contact cu Dumnezeu prin rugăciune personală, precum şi prin depunerea unui efort constant în a cultiva latura pozitivă şi de a reprima partea negativă.
 
În ce fel se reflectă această robie în viaţa de zi cu zi? La ce fel de religie se ajunge, dacă nu se primeşte puterea eliberatoare a Duhului Sfânt?
Robia principiilor rele în viaţa de zi cu zi se reflectă prin suma deprinderilor şi obiceiurilor ce ne marchează în mod nefast, la care nu putem să renunţăm în ciuda celor mai bune dorinţe sau chiar eforturi. O religie în care cunoştinţa asupra lucrurilor spirituale nu este urmată de o practicare a acestora, va ajunge în scurt timp să ne înşele mai mult decât ateismul declarat. Fără manifestarea puterii eliberatoare a Duhului Sfânt, nu vom putea să rupem lanţurile ce ne leagă de tabăra puterilor răului.
 
Să mai citim şi Romani 2:14-16 „Când Neamurile, măcar că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, îşi sunt singuri lege; şi ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturiseşte cugetul lor şi gândurile lor, care sau se învinovăţesc sau se dezvinovăţesc între ele. Şi faptul acesta se va vedea în ziua când, după Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, prin Isus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor.”
 
Este posibil să nu cunoşti litera Cuvântului lui Dumnezeu, dar principiile acestuia să le respecţi? Ce înseamnă să faci „din fire” ceea ce ne este cerut prin Scriptură?
Aşa cum poţi să cunoşti litera unui lucru, dar să nu practici ceea ce deja ştii, este posibil să nu ai ştiinţă asupra părţii de învăţătură, fiindcă nu ai avut ocazii în acest sens, dar pe baza conştiinţei morale să practici ceea ce este bine şi drept. Dacă practicarea binelui ar fi depins de citirea Bibliei, atunci marea majoritate a umanităţii, care nu a ştiut să citească sau nu a avut ocazia de a citi această Carte, ar fi fost pierdută din start. Ori lucrurile nu stau aşa, fiindcă în „firea noastră”, deopotrivă cu partea negativă, există şi mărturia conştiinţei morale, care ne vorbeşte despre adevăr indiferent de loc sau vreme.
 
Cum este posibil ca omul să mai aibă o conştiinţă morală asupra cerinţelor lui Dumnezeu, în condiţiile în care ignoranţa asupra cunoaşterii Bibliei este atât de larg răspândită?
Nu mă refer acum la cei care au ocazia de a cunoaşte Biblia şi totuşi o ignoră, ci la cei, mulţi la număr dealtfel, care nu se pot bucura de acest privilegiu. Este extraordinar să constatăm că în interiorul nostru, deopotrivă cu firea pământească pe care ne-a inoculat-o Cel Rău, acţionează şi o „vrăjmăşie” împotriva ei, prin intermediul conştiinţei morale, plasată de Dumnezeu chiar de la căderea omului. Prin urmare, nu există justificare pentru comiterea răului, dar există şansa ca oamenii să aibă un anumit simţ al dreptăţii, chiar şi dacă ei nu au avut la dispoziţie partea scrisă a revelaţiei lui Dumnezeu.
 
Ce putem face pentru a îmbina cunoaşterea Cuvântului divin cu experienţa biruinţei asupra principiilor rele? Ce măsuri au fost luate de către Dumnezeu, astfel încât să ajungem să respectăm poruncile Sale, în ciuda existenţei tendinţelor către rău ce se luptă în interiorul nostru?
Având însă avantajul cunoaşterii Bibliei, atunci nu trebuie altceva decât să profităm de acest lucru, şi îmbinând această cunoaştere cu ceea ce ne îndeamnă conştiinţa morală, va trebui să trecem la partea practică, solicitând puterea Duhului Sfânt. În acest sens, trebuie să trăim adevărul pe care îl desprindem prin studierea Cuvântului lui Dumnezeu. S-au luat măsuri suficiente pentru a putea învinge răul, dintre care aş aminti procesul „naşterii din nou”, prin intermediul căreia tot interiorul nostru este rescris şi reconfigurat pentru a putea să reflecte slava lui Dumnezeu prin chipul lui Isus Hristos. Când acest proces se desfăşoară în noi, atunci putem şti cu siguranţă că am trecut de partea binelui.
 

Rugăciune pentru a ajunge să transpunem în experienţa zilnică principiile adevărului aşa cum sunt ele descoperite prin intermediul Bibliei şi pentru a putea să fim biruitori asupra tendinţelor către rău.

Am înţeles importanţa nonviolenţei, ca principiu superior de acţiune, şi nevoia însuşirii acesteia ca o trăsătură de caracter. Însă caracterul unui om este suma deprinderilor pe care acesta le manifestă în viaţa de zi cu zi. De aceea, vom încerca să urmărim cum nonviolenţa se poate însuşi prin exerciţiu şi perseverenţă.
 
„S-ar putea să nu fim niciodată suficient de puternici pentru a fi în întregime lipsiţi de violenţă în gândire, vorbire şi acţiune. Însă trebuie să menţinem mereu acest principiu ca un ideal continuu pentru noi şi să facem progrese substanţiale în direcţia însuşirii acestui mod de a fi.” – Mahatma Gandhi
 
De ce este necesar să perseverăm în direcţia practicării nonviolenţei, dacă poate niciodată nu vom ajunge să ne însuşim pe deplin acest principiu?
Nonviolenţa este un ideal la care vom ajunge cu siguranţă în lumea cerească, dar şi până atunci putem face progrese semnificative în însuşirea sa. Trebuie bine înţeles, că anumite lucruri ne sunt puse înainte tocmai pentru a persevera în direcţia cea bună, chiar dacă nu vom ajunge la o deplină reflectare a ceea ce ne-am propus. Însă efortul de a merge şi perseverenţa depusă se constituie ca o dovadă sigură a sincerităţii credinţei noastre de a face ceea ce este bine şi drept. Pe de altă parte, practicarea nonviolenţei va aduce o binecuvântare deosebită în sfera noastră de influenţă, ajutând astfel pe semenii noştri să fie influenţaţi în direcţia cea bună. Pavăza cea mai sigură împotriva răului constă în a exercita partea pozitivă în toate aspectele vieţii noastre. Dar sunt sigur că nu există o limită în ce priveşte capacitatea noastră de a ne însuşi această caracteristică fundamentală a lui Dumnezeu, şi anume de a fi bun, tolerant faţă de ceilalţi şi lipsit de violenţă.
 
Ce beneficii imediate există pentru cei care cultivă într-un mod sistematic principiul acţiunii lipsite de violenţă? Ce impact au astfel de persoane asupra mediului în care trăiesc?
Mediul în care trăim este influenţat în mod direct de către persoanele care îl locuiesc şi de aceea, dacă în interiorul nostru se manifestă violenţă sau răutate, ele se vor manifesta şi în exterior otrăvind relaţiile dintre oameni, tensionând situaţiile şi conducând la o atmosferă greu de suportat. Dacă însă am căuta de fiecare dată să ne stăpânim tendinţele violente, dacă am promova un spirit blând şi liniştit, atunci am putea ajunge să avem o mai bună calitate a vieţii, chiar şi în circumstanţele concrete al planetei Pământ. Mediul din jurul nostru ar ajunge să fie mai suportabil, iar situaţiile dificile ar putea fi rezolvate mult mai simplu, dacă am proceda astfel. Sunt sigur că există o datorie ce este aşezată asupra fiecărui om de a manifesta partea pozitivă, pentru a aduce lumină şi binecuvântare atât în propria viaţă, cât şi faţă de cei din jur. De aceea, cred că avem un ideal în mare măsură tangibil, care ne va aduce pace în interiorul nostru şi deopotrivă în lumea în care trăim.
 
Cum pot fi dobândite progrese substanţiale în reprimarea violenţei, ce în mod normal ne caracterizează? Cum putem să ajungem la rezultate care să ne aducă pacea interioară pentru a-L putea vedea pe Dumnezeu în viaţa noastră?
Progrese substanţiale în reprimarea violenţei se pot obţine prin exercitarea voinţei în direcţia cea bună şi prin cultivarea deprinderii de a ne stăpâni mânia în momentul în care suntem provocaţi. În acest sens, putem studia modelul pe care Domnul Hristos ni L-a oferit prin intermediul vieţii Sale şi să deducem principiile care au stat la baza comportamentului Său blând şi lipsit de violenţă. Dacă vom fi atenţi la acele aspecte ale vieţii noastre, care ne conduc la o abordare necorespunzătoare, atunci vom reuşi să identificăm ce anume avem de făcut. De exemplu, este posibil să constatăm că anumite deprinderi pe care le avem ne slăbesc capacitatea de a ne stăpâni interior şi deschid calea larg pentru manifestări necontrolate. Într-o astfel de situaţie va trebui să intervenim pentru a elimina respectivele deprinderi sau a le corecta, dacă acest lucru este posibil. Stilul de viaţă are un impact direct asupra capacităţii noastre de gândi şi acţiona corect. Dacă suntem prea obosiţi, dacă nu ne odihnim suficient, dacă muncim peste măsură sau dacă ne hrănim incorect, atunci mintea noastră nu va mai fi în stare să exercite înaltele trăsături de caracter. Trebuie să ne autoeducăm să cultivăm principii corecte şi sănătoase în viaţa de zi cu zi, iar atunci vom fi în stare să fim nonviolenţi indiferent de împrejurare.
 
Cum a reflectat în mod desăvârşit Domnul Isus Hristos absenţa violenţei „în gândire, vorbire şi acţiune”? Cum ne este atribuită această performanţă spirituală de excepţie?
Domnul Hristos ne-a oferit un exemplu desăvârşit în privinţa nonviolenţei, dovedind o stăpânire de sine de excepţie în toate circumstanţele vieţii Sale. Astfel, putem observa că toate gândurile Sale erau orientate către conformarea cu planul lui Dumnezeu de a aduce binecuvântare unei omeniri pierdute. Dacă şi noi am avea acest ideal în mintea noastră, atunci această dorinţă ne-ar motiva să ne controlăm gândurile şi orice fel de exprimare pentru a reflecta ceea ce este bine şi drept. Mai departe, observăm cu Domnul Hristos a încercat de fiecare dată să ofere un cuvânt de încurajare şi îndemnuri care să aducă pace şi bucurie în sufletele oamenilor. Dacă am proceda într-un mod similar, filtrând exprimările negative şi vorbind despre lucrurile ce au o încărcătură spirituală superioară, atunci am constata că mediul din jurul nostru ar începe să se schimbe spre partea pozitivă. Nu în ultimul rând, Domnul Hristos a acţionat pentru a pune în practică planul divin de ridicare a umanităţii. Atunci când vom acţiona şi noi, vom constata că bunătatea este mai simplu de exercitat decât răutatea. Toate aceste lucruri ne sunt atribuite în interiorul nostru, atunci când urmăm prin credinţă pe Domnul Hristos.
 
În ce mod eliminarea violenţei din viaţa noastră reprezintă un exerciţiu esenţial în pregătirea pentru a doua venire a lui Hristos? Ce se întâmplă dacă ignorăm acest aspect?
A doua venire a lui Hristos reprezintă un eveniment ce va aduce o bucurie extraordinară celor care s-au pregătit devenind asemănători cu chipul divin reflectat de către Persoana Sa. Dat fiind faptul că natura divină este nonviolentă în esenţa ei, înseamnă că dacă nu vom ajunge la trăirea acestui standard în viaţa de zi cu zi, nu vom fi în stare să rezistăm atunci când slava lui Dumnezeu se va descoperi şi pe acest pământ. Repet această idee, pe care o consider fundamentală, că nu există „creştinism violent”, iar cei care practică o astfel de formă de religie vor rămâne dezamăgiţi de consecinţele faptelor lor. Dacă însă vom înainta treaptă cu treaptă în cunoaşterea de Dumnezeu, atunci vom reflecta tot mai mult atributele Sale şi aici mă refer în mod special la ceea ce ţine de bunătate, îndurare, răbdare, blândeţe şi milă, care sunt fundamentul oricărei alte virtuţi. Aceasta nu înseamnă un creştinism pasiv, ci mai degrabă acţiune prin ceea ce este bun şi drept.
 
Cum putem să ne menţinem preocuparea pentru cultivarea nonviolenţei în viaţa de zi cu zi? Cum putem să estimăm progresele pe care le realizăm?
În fiecare etapă a vieţii noastre ar trebui să cultivăm şi să întărim acele deprinderi care ţintesc spre aducerea armoniei şi a păcii în toate relaţiile pe care le avem. Atât în relaţiile cu cei apropiaţi, cât şi cu orice fel de persoană pe care o întâlnim pe cărarea vieţii, ar trebui să dovedim un spirit de amabilitate, de înţelegere şi chiar de simpatie. În fond, toţi suntem membrii ai aceleiaşi umanităţi şi avem în comun faptul că am fost creaţi de către Dumnezeu pentru a trăi asemenea Lui în ce priveşte atitudinile pe care le avem. Nu putem să ignorăm acest aspect niciodată. Prin urmare, cultivând ceea ce aduce zidirea în toate aspectele vieţii, vom constata că vom deveni în trecerea timpului tot mai buni, tot mai înţelegători asupra motivelor celorlalţi, tot mai blânzi în judecarea semenilor şi tot mai dornici să cunoaştem marea iubire a lui Dumnezeu. Lumea are nevoie de astfel de oameni. Dumnezeu are nevoie şi El de astfel de închinători, şi fiecare dintre noi ar putea fi unul dintre aceştia.
 
Să citim din Luca 6:7 – 11: „Cărturarii şi fariseii pândeau pe Isus, să vadă dacă-l va vindeca în ziua Sabatului, ca să aibă de ce să-L învinuiască. Dar El le ştia gândurile; şi a zis omului care avea mâna uscată: “Scoală-te şi stai în mijloc.” El s-a sculat şi a stat în picioare. Şi Isus le-a zis: “Vă întreb: Este îngăduit în ziua Sabatului a face bine ori a face rău? A scăpa o viaţă sau a o pierde?” Atunci, Şi-a rotit privirile peste toţi şi a zis omului: “Întinde-ţi mâna!” El a întins-o, şi mâna i s-a făcut sănătoasă ca şi cealaltă. Ei turbau de mânie şi s-au sfătuit ce ar putea să facă lui Isus.”
 
Cum se explică violenţa manifestată de către liderii religioşi faţă de Domnul Isus Hristos, ajungându-se la o ură de moarte? De ce nu puteau să îşi controleze mânia?
Isus Hristos a contrazis modul lor de a gândi în relaţiile şi atitudinile faţă de semeni, precum şi faţă de Dumnezeu. Cum era posibil ca El să vindece în zi de Sabat? Nu era clar ce spunea Moise în cărţile legii? Atunci ce însemna acest lucru? Răspunsul este simplu, lui Isus I-a fost pur şi simplu milă de o persoană aflată în dificultate, ce nu se putea bucura de odihna zilei de Sabat. Însă fariseii nu au văzut acest lucru şi au crezut că stau în faţa Unei persoane ce ignoră porunca divină. Dar adevărul era că în starea în care se afla acel om cu mâna uscată, era imposibil să se poată bucura de odihna rânduită de către Dumnezeu. Când eşti bolnav sau în suferinţă, nu mai poţi vedea partea spirituală a lucrurilor aşa cum ar trebui. Fariseii nu puteau să îşi controleze mânia fiindcă religia lor era violentă şi motivată de scopuri egoiste. Ei nu puteau armoniza bunătatea lui Dumnezeu cu păzirea poruncilor, aici era marea lor problemă. Păzirea rigidă a Legii îi abrutiza pe zi ce trece şi îi îndepărta de cunoaşterea de Dumnezeu, fără a fi conştienţi de păcatul pe care îl fac, aducând un nume rău închinării la Creatorul întregului univers.
 
De ce Domnul Isus Hristos a ales să facă o vindecare ce contrazicea în mod vădit concepţiile religioase ale timpului Său? De ce a dorit să ne ofere un astfel de exemplu?
Exemplul Său a fost destinat să înveţe pe toţi urmaşii Săi că adevărata respectare a poruncilor divine presupune exercitarea facultăţilor înalte ale minţii noastre, ce se exprimă prin bunătate, îndurare, milă şi simpatie. Religia fariseilor era profund greşită, iar ei deveneau tot mai răi, şi s-ar putea spune că deveneau mai agresivi şi mai neîndurători chiar decât neamurile. În devotamentul lor înfierbântat, pierdeau esenţa religiei lui Dumnezeu. Obiceiurile şi concepţiile religioase erau necorespunzătoare în a reflecta iubirea lui Dumnezeu. Niciodată asprimea, înverşunarea şi revărsarea patimilor nu vor aduce slavă Celui infinit în bunătate şi îndurare. Nu vom putea să îi convingem pe ceilalţi despre puterea religiei noastre, dacă nu vom da pe faţă aceste virtuţi de mare valoare, ce sunt baza pentru oricare alte înzestrări spirituale pe care Domnul doreşte să ni le încredinţeze.
 
Cum este posibil ca un închinător al lui Dumnezeu să se manifeste violent, atunci când îi sunt puse la încercare convingerile pe care le are? Ce anume se descoperă în astfel de situaţii?
Dacă atunci când suntem provocaţi în ce priveşte convingerile noastre, răspundem în mod violent şi lipsit de sensibilitate, înseamnă că de fapt nu Îl cunoaştem pe Dumnezeu. El este un străin pentru noi, iar noi nişte străini pentru El. Înseamnă că inima noastră este incapabilă să intre în armonie cu suflul de iubire şi bunătate care vine de la Creatorul întregului univers. Înseamnă că de fapt nu avem legătură cu El, iar religia noastră este clădită pe nisip şi nu avem parte cu Hristos nici pentru viaţa aceasta şi nici pentru cea viitoare. Va trebui să fim atenţi la experienţele prin care trecem, pentru a identifica şi corecta aceste deficienţe, care altfel ne vor răpi premiul chemării cereşti. Nu există creştinism violent, ci o mare înşelăciune pentru cei care practică o astfel de religie.
 
Cum trebuie să ne corectăm viaţa atunci când detectăm prezenţa violenţei în comportament, gândire şi atitudine? Ce se întâmplă dacă nu luăm nici un fel de măsură de corecţie?
De îndată ce sesizăm astfel de tendinţe, va fi esenţial să facem paşi pentru stăpânirea lor şi pentru îndepărtarea cauzelor ce ne conduc la pierderea controlului de sine. S-ar putea să fim violenţi în comportament din cauza stilului de viaţă. În acest caz, va fi necesar să întreprindem acţiuni hotărâte pentru a ne pune viaţa în ordine, evitând excesele şi trăind în armonie cu legile sănătăţii. S-ar putea să avem probleme de stăpânire a sinelui, din cauza unei imagini greşite a lui Dumnezeu. Multe persoane cred că dacă sunt vehemente în ceea ce spun sau fac, dovedesc evlavie. De fapt, este o evlavie fără pricepere, care nu are o valoare de durată. Evlavia autentică presupune sensibilitate, atenţie şi multă bunăvoinţă. Prin urmare, un astfel de comportament trebuie să fie corectat. Dacă nu vom face acest lucru, atunci ne vom pierde, iar exerciţiul nostru religios va fi un eşec.
 
Cum poate fi cultivată nonviolenţa în viaţa de zi cu zi? Cum ne ajută provocările pe care le întâlnim? Cum putem creşte în asemănare cu Hristos şi în privinţa nonviolenţei?
În viaţa de zi cu zi ar trebui să nu scăpăm nici o ocazie de a creşte în ce priveşte exercitarea bunătăţii, îndurării şi stăpânirii sinelui. Chiar dacă suntem provocaţi, nu trebuie să ne pierdem cumpătul. Dumnezeu stăpâneşte peste toate lucrurile, inclusiv peste noi. De aceea, cu calm şi bunăvoinţă va trebui să căutăm soluţii ce se bazează pe raţiune şi bun simţ. De fapt, provocările ne pot ajuta să creştem, fiindcă ne ajută să identificăm acele lucruri ce nu sunt bune în caracterul nostru. Ele reflectă zone în care avem nevoie de o lucrare atentă pentru îndepărtarea a ceea ce este rău, şi astfel prin învingerea pas cu pas a deficienţelor, vom ajunge să fim tot mai mult asemenea cu Hristos în tot ceea ce este iubire, îndurare, bunătate şi nonviolenţă.
 
Ce putere ne este pusă la dispoziţie pentru a stăpâni „omul cel vechi”, violent prin chiar natura sa, şi a ajunge astfel să ne însuşim principii superioare de acţiune?
În stăpânirea „omului cel vechi” vom fi mereu ajutaţi de către puterea lui Dumnezeu prin manifestarea Duhului Sfânt, care va aduce la tăcere imboldurile ce ne conduc să fim violenţi, răi şi lipsiţi de simpatie. Prin transpunerea cuvintelor descoperite prin intermediul Sfintelor Scripturi, vom ajunge să învingem toate aceste tendinţe şi să manifestăm principii superioare de acţiune. Firea pământească nu va renunţa cu uşurinţă la puterea de a ne influenţa, dar ecourile ei vor fi tot mai slabe în a ne determina să facem ceea ce este rău şi de ne comporta violent. Astfel vom ajunge să fim asemenea Domnului Hristos prin bunătate, iubire şi îndurare, fapt care se va constitui ca un argument puternic pentru religia pe care o practicăm şi o împărtăşim celor din jur.
 
Rugăciune pentru a cultiva în mod constant nonviolenţa în toate circumstanţele vieţii şi pentru a creşte în asemănare cu Hristos prin manifestarea unui spirit blând şi liniştit, indiferent de situaţiile pe care le întâlnim.
Vom continua explorarea noţiunii de nonviolenţă, dar de data aceasta din perspectiva trăsăturilor de caracter pe care noi, în calitate de creştini, ar trebuie să le avem în inima noastră. De data aceasta însă vom cita din autori necreştini, pentru a putea urmări cum acest principiu are o aplicaţie universală.
 
„Să nu fii violent nu este un veşmânt pe care să îl porţi sau nu după dorinţă. Această trăsătură de caracter trebuie să se afle în interiorul inimii noastre şi trebuie să devină o parte inseparabilă a fiinţei noastre.” – Mahatma Gandhi
 
De ce nu putem să decidem totdeauna când să fim violenţi şi când nu? Ce se întâmplă atunci când încercăm să ne controlăm numai comportamentul exterior?
De fiecare dată când vom încerca să ne reprimăm reacţiile violente, se va produce un simţământ de frustrare, care în timp ne va conduce să izbucnim neaşteptat, anulând toate eforturile depuse. Stăpânirea de sine este deosebit de importantă, dar pentru a o putea exercita cu adevărat, este necesar să tratăm violenţa interioară. În plus, atunci când suntem provocaţi în mod neaşteptat, chiar şi cel mai bun control de sine se va dovedi ineficient, dacă nu vom da la o parte ceea ce provoacă violenţă în interiorul nostru, şi aici mă refer la gânduri şi atitudini. Lumea noastră interioară numai noi o cunoaştem, dar pentru a nu mai fi violent în manifestările exterioare, va trebui să lucrăm la rădăcina motivaţiilor noastre. Acest lucru nu este simplu, dar rezultatele vor fi pe măsură, fiindcă în cele din urmă vom ajunge să gustăm farmecul unei vieţi ce se deschide spre cunoaşterea de Dumnezeu şi către înţelegerea întregului univers.
 
Cum poate fi purtat „veşmântul nonviolenţei” în interiorul nostru? Cum devine o trăsătură de caracter inseparabilă de ceea ce noi înşine am devenit cu adevărat?
„Veşmântul nonviolenţei” se îmbracă în interiorul nostru prin atitudini pline de îngăduinţă, bunătate şi iubire faţă de tot ceea ce este în jurul nostru, inclusiv faţă de noi înşine. Dacă noi vom fi aspri, mânioşi, lipsiţi de sensibilitate, atunci în comportamentul exterior toate aceste trăsături nefericite se vor vedea cu prisosinţă. Dacă suntem agitaţi, confuzi şi plini de nelinişte, atunci vom transmite mai departe aceste atitudini, influenţând şi pe ceilalţi într-o direcţie negativă. În plus, dacă vom fi duri cu noi înşine, dacă ne vom impune ţinte ambiţioase, dar care vin în contradicţie cu principiile iubirii, atunci vom fi nedrepţi în primul rând cu sufletul nostru şi deopotrivă faţă de toţi cei ce depind de noi. Pentru a purta acest veşmânt al nonviolenţei, trebuie în primul rând să îl cultivăm clipă de clipă, profitând de orice ocazie pentru a creşte în exercitarea lui. Având modelul oferit prin intermediul vieţii Domnului Hristos, asimilând principiile Sale de viaţă, vom creşte tot mai mult în a deveni asemenea Lui.
 
Cum ajunge acest principiu „o parte inseparabilă a fiinţei noastre”, astfel încât indiferent ce facem, să ne manifestăm ca adevăraţi urmaşi ai Domnului Isus Hristos?
Nu în ultimul rând trebuie să ne gândim că în ciuda celor mai bune eforturi, ne va fi imposibil să exercităm pe deplin aceste principii ale bunătăţii divine, dacă nu vom fi susţinuţi de o putere superioară, ce vine din afara noastră. Astfel, numai puterea harului divin poate fi capabilă să ne transforme prin naştere din noi, din fiinţe rele şi egoiste, în persoane ce manifestă frumuseţea plină de farmec a Domnului Hristos, prin purtarea veşmintelor nonviolenţei şi neprihănirii. Prin intermediul sfinţirii vieţii, toate aceste trăsături de caracter minunate, devin o parte inseparabilă a fiinţei noastre, ajungând ca indiferent de situaţie, în mod conştient sau nu, să ne manifestăm asemenea Domnului nostru. Când prin credinţă ne lăsăm cu totul în seama voinţei divine, când fiinţa noastră se pleacă în supunere deplină înaintea Creatorului, când acest lucru devine o permanenţă a vieţii noastre, se produce ceea ce aş numi „atingerea infinitului”, când orice lucru imposibil devine cu putinţă de realizat.
 
De ce afirmaţiile lui Mahatma Gandhi au o încărcătură spirituală atât de asemănătoare cu învăţătura creştină? Ce putem spune despre caracterul universal al principiilor religiei creştine?
Creştinismul autentic surprinde totalitatea descoperirii divine furnizate vreodată umanităţii de-a lungul veacurilor. De aceea, nu trebuie să ne mirăm că vom găsi multe puncte de corespondenţă cu alte mari religii ale lumi, inclusiv cu cele din Extremul Orient. Un gânditor de seamă al hinduismului, cum a fost Mahatma Gandhi, a putut exprima lucruri asemănătoare creştinismului, fiindcă Dumnezeu a oferit aceeaşi conştiinţă morală tuturor fiinţelor de faţa întregului pământ. De fapt, creştinismul nu este o religie nouă, apărută acum 2000 de ani, ci reprezintă întoarcerea primei închinări ce a existat vreodată pe pământ, mai precis închinarea la Creatorul cerurilor şi al pământului. Chiar dacă oamenii au abandonat ulterior această închinare total sau parţial, totuşi ceva din principiile acestei închinări primordiale au rămas, şi de aceea, toate religiile din această lume poartă mai mult sau mai puţin vizibil pecetea lor.
 
Să citim din Matei 5:8-9 „Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu! Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu!”
 
La ce se referă această curăţie a inimii? În ce sens nonviolenţa se reflectă în starea de curăţie a interiorului nostru?
Orice urmă de violenţă întinează sufletul şi necurăţeşte inima, umplând de întuneric interiorul nostru. Păcatul înseamnă violenţă, o exercitare brutală şi nemiloasă a forţei cu scopul impunerii ego-ului în faţa celorlalţi şi a întregului univers. Dar atunci când interiorul nostru este curăţat prin intermediul harului lui Dumnezeu de orice pată a urii, mâniei şi a manifestărilor violente, atunci ajungem să înţelegem că natura Împărăţiei cerurilor se referă la starea de neprihănire a inimii, fără de care va fi imposibil să ajungem în acel loc. Nu există creştinism violent, fiindcă aşa ceva ar fi o contradicţie de termeni. Nu există un adevărat creştin care să mai fie dominat de principiul violenţei. Atunci când suntem în totul predaţi lui Dumnezeu, când suntem sub autoritatea deplină a lui Hristos, aceste principii rele vor fi îndepărtate din suflet, pentru a nu ne mai domina. Tentaţia de a recurge la ele va rămâne, dar puterea de a ne determina, adică de a ne stăpâni, va fi dată la o parte. Aici este testul de bază al adevăratului creştinism şi fiecare să se examineze în raport cu acest criteriu.
 
De ce este necesară abandonarea oricărei forme de violenţă pentru a putea ajunge să Îl vedem pe Dumnezeu? Este vorba doar de ceea ce va fi în viitor? Cum se aplică la timpul prezent această învăţătură?
Natura lui Dumnezeu este nonviolentă, El fiind întruchiparea armoniei şi păcii la scara întregului univers. De aceea, pentru a putea sta în prezenţa Celui Veşnic, va fi necesar să ajungem în condiţia de a fi curaţi de orice fel de mânie, violenţă, amărăciune şi altele în felul acesta. Aceste trăsături nefericite sunt componente definitorii a ceea ce înseamnă păcat, care conduce la neascultare. Cum vom putea intra în armonie cu Dumnezeu, dacă vom avea aşa ceva în suflet? Este imposibil, fiindcă inima noastră trebuie să fie în rezonanţă cu cea a Creatorului nostru. Cum vom putea înălţa cântece pline de bucurie, exprimând aprecierea faţă de un Dumnezeu plin de slavă, desăvârşit în sfinţenie, dacă în inima noastră există urme de violenţă? Cum vom putea să fim pătrunşi de simţămintele care animă cerul, dacă în interiorul nostru se află urme ale răutăţii? Iar procesul de curăţire trebuie să se facă aici şi acum. Acum este momentul să dăm la o parte orice fel de supărare, de amărăciune, de violenţă, într-un cuvânt orice lucru ce ne întinează sufletul. Acum trebuie practicată spălarea interioară prin harul lui Dumnezeu. Acum trebuie să intrăm în rezonanţă cu cerul. Mintea noastră, inima noastră, adică tot sufletul nostru, trebuie curăţat pentru a intra în armonie cu Dumnezeu. Acum, mâine va fi prea târziu.
 
De ce practicarea unui spirit nonviolent atrage după sine calitatea de copil al lui Dumnezeu? Cum putem să-L reprezentăm nedistorsionat pe Dumnezeu în mijlocul lumii violente în care trăim?
Un copil al lui Dumnezeu va manifesta trăsăturile Creatorului universului, reprezentându-L înaintea întregii lumi prin bunătate, toleranţă, iubire şi abandonarea continuă a oricărei forme de violenţă. Aici se poate vedea adevărata identitate a oricărei persoane ce se pretinde a se închina adevăratului Dumnezeu. Exercitarea brutală a forţei, mânia, supărarea, resentimentul şi altele în felul acesta, nu au ce căuta în viaţa unui adevărat urmaş al lui Hristos. Nu trebuie să ne minţim pe noi înşine. Aceste deficienţe de caracter, dacă nu vor fi remediate, ne vor întina întreaga viaţă şi ne vor descalifica pentru lumea cerească. Trebuie lucrat chiar de acum asupra interiorului nostru. Prin credinţă şi perseverenţă, prin meditaţie şi rugăciune, prin veghere şi acţiune, trebuie să ajungem să dăm la o parte orice pată din suflet, orice atitudine greşită, orice urmă de violenţă.
 
Cum putem ajunge să abandonăm orice formă de violenţă, pentru a ajunge să Îl vedem pe Dumnezeu şi să devenim copii Săi?
Abandonarea oricărei forme de violenţă se poate realiza prin cultivarea de deprinderi care să contracareze tendinţele nefericite pe care le purtăm în suflet. Tentaţia va rămâne, iar ispita se va manifesta cu siguranţă, dar noi trebuie să devenim în cele din urmă imuni la glasul acestora. Dimpotrivă, trebuie cultivată bunătatea, iubirea şi îngăduinţa faţă de noi înşine şi faţă de semeni. Am zis faţă de noi înşine, fiindcă de multe ori violenţa se naşte atunci când suntem prea aspri cu noi, când ne brutalizăm trupul şi mintea în lucruri ce ne fac rău, sau vizionând ceea ce ne întinează viaţa. Orice vorbă rea şi orice gând murdar au putere de a ne întina viaţa, chiar dacă faptic ne abţinem pentru o vreme. Sfaturile date de către apostolul Pavel privind cultivarea a ceea ce este vrednic de laudă, rămâne valabil şi pentru noi. Dacă nu vom face acest efort, vom fi pierduţi oricât de mari ar fi pretenţiile noastre de credinţă sau cunoştinţele pe care le avem despre Dumnezeu. Cunoaşterea de Dumnezeu este activă, transformatoare, înnoitoare şi purificatoare. Să nu uităm niciodată acest lucru.
Să citim şi din Matei 5:21-22 „Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: “Să nu ucizi; oricine va ucide va cădea sub pedeapsa judecăţii.” Dar Eu vă spun că oricine se mânie pe fratele său va cădea sub pedeapsa judecăţii; şi oricine va zice fratelui său: “Prostule!” va cădea sub pedeapsa Soborului; iar oricine-i va zice: “Nebunule!” va cădea sub pedeapsa focului gheenei.”
 
De ce Domnul Isus Hristos amplifică porunca nonviolenţei exterioare şi în domeniul stăpânirii cuvintelor şi cugetelor? Este realizabilă porunca Sa?
Nu este posibil să avem o deplină stăpânire a faptelor noastre cât timp interiorul nu este adus sub influenţa principiilor superioare ale neprihănirii. Porunca Domnului Hristos este realizabilă în măsura în care suntem dispuşi să o practicăm. Dar pentru a ajunge să reuşim cu adevărat, este necesară începerea unui proces de curăţare, care să înceapă la nivelul înclinaţiilor interioare, a atitudinilor, continuând în planul alegerilor pe care le facem. Universul creat de Dumnezeu nu avea nici un fel de urmă de violenţă. De unde a apărut ea? Bineînţeles că violenţa apare din neascultarea de voinţa divină, din nesupunerea faţă de principiile Sale de guvernare, din respingerea Creatorului întregului univers. Când vom manifesta în mod constant o dispoziţie nonviolentă, atunci înseamnă că puterea lui Hristos a început să ne călăuzească viaţa. Avem în faţă un ideal, dar şi un lucru realizabil.
 
La ce „Sobor”, sau curte de judecată, se referă Domnul Isus Hristos? De ce sentinţa ce va fi pronunţată în dreptul oricărei persoane ce practică violenţa, va fi atât de severă?
Soborul la care se face referinţă în aceste versete, nu este nimic altceva decât curtea de judecată a lui Dumnezeu, când se vor examina toate persoanele care au exista vreodată pe pământ. Sentinţa pronunţată va fi atât de severă, fiindcă violenţa dă pe faţă cel mai bine ceea ce se află în interiorul nostru. Aşa cum am mai spus, nu există „creştinism violent” şi nici „creştini violenţi”. Dacă există cineva care crede că poate fi urmaş al lui Hristos lăsând ca violenţa să se manifeste în viaţa sa, atunci înseamnă că se înşeală amarnic. Violenţa de orice fel nu are ce căuta în viaţa noastră. Nu există „cruciade” pentru Hristos. Creştinismul autentic nu are nevoie de forţă pentru a se impune. El este asemenea soarelui ce luminează pe bolta cerului, asemenea izvoarelor cristaline ce ne satisfac setea, asemenea holdelor de grâu ce ne oferă pâinea cea de toate zilele. Creştinismul adevărat se cere mereu redescoperit şi în continuu demonstrat înaintea întregii lumi.
 
De ce nu vom putea trece de Judecata divină, dacă vom menţine principiul violenţei în viaţa noastră?
Aici putem spune despre o „lege a cauzei şi a efectului”, în sensul în care violenţa este distructivă şi autodistructivă. Ea nu poate aduce nimic bun, oricât de mult ar fi justificată prin fel de fel de raţionamente. Nu există nimic mai sfidător faţă de Creatorul universului şi faţă de fiinţele cereşti, decât să te laşi stăpânit de violenţă. De fapt, un om stăpânit de un astfel de principiu va încerca să se manifeste ca un dumnezeu, stăpânind peste ceilalţi, sau încercând să îşi impună voinţa, indiferent de consecinţe. O astfel de persoană nu are ce să caute în ceruri, unde bunătatea, toleranţa şi armonia sunt regula, şi nu excepţia, relaţiilor dintre fiinţele care şi-au menţinut chipul divin în ele. Nu poţi avea pe Dumnezeu în inimă şi să mai fii violent. Aşadar, judecata divină va da pe faţă ceea ce este în interiorul nostru şi ce anume ne animă.
 
Cum putem ajunge să dăm la o parte orice formă de violenţă din viaţa noastră? Cum poate fi atins acest ideal?
Judecata divină nu va corecta viaţa noastră, fiindcă acest lucru trebuie să se întâmple înainte de a ajunge acolo. De aceea, este necesar ca în fiecare ocazie a vieţii pe care o trăim să căutăm să cultivăm principiile de mare valoare descoperite în cuprinsul Sfintelor Scripturi. Orice urmă de violenţă trebuie să fie detectată şi dată la o parte. Nu spun că va fi simplu, dar nu este nici imposibil. Exercitând puterea nobilă a stăpânirii de sine, vom elimina treptat toate acele atitudini ce ne determinau să fim răi şi violenţi. De asemenea, cultivând trăsăturile opuse, vom obţine putere pentru a contracara partea negativă ce ne îndeamnă la acţiuni nesăbuite şi la răutate. Treptat, avansând pas cu pas vom ajunge să ne însuşim pe deplin un comportament lipsit de violenţă, fără pată. Pot spune că pe măsură ce vom lepăda veşmintele răutăţii ne vom simţi eliberaţi de o mare povară. Puterea harului divin ne-a fost pusă la dispoziţie, prin urmare haideţi să o şi folosim pentru a fi preschimbaţi după chipul Creatorului divin, adică a lui Hristos. Este posibilă o schimbare decisivă a vieţii, dacă dorim cu adevărat acest lucru, iar rezultatele vor fi binecuvântate atât pentru prezent, cât şi pentru veşnicie. Nu merită oare ca acest ideal să îl menţinem mereu înaintea ochilor noştri, pentru a-l urma?
 
Rugăciune pentru a ajunge să ne însuşim nonviolenţa ca trăsătură de caracter, pe care să o practicăm în orice vreme, şi deopotrivă pentru a putea primi putere divină cu scopul de a reflecta într-un mod nedistorsionat sfinţenia lui Dumnezeu.
Vom încerca acum să înţelegem de ce nonviolenţa reprezintă un principiu superior de acţiune, în comparaţie cu alte metode sau căi ce ne îndeamnă să fim agresivi unii faţă de ceilalţi. Astfel, vom înţelege mai bine natura învăţăturilor de bază ale creştinismului aşa cum se desprind în modul cel mai direct din Sfintele Scripturi.
 
„Să nu fii violent este răspunsul la toate dilemele de ordin moral pe care le avem şi reprezintă nevoia stringentă ca umanitatea să învingă într-un mod pozitiv tendinţele spre asuprire şi violenţă. Omenirea trebuie să evolueze în a soluţiona toate conflictele într-o manieră care să respingă actele de răzbunare, agresiunea şi obiceiul de a răspunde cu aceeaşi monedă. Fundamentul pentru o astfel de metodă îl reprezintă iubirea.” – Martin Luther King, Jr.
 
De ce „a nu fii violent” reprezintă „răspunsul la dilemele de ordin moral” ale umanităţii? Cum se poate ajunge la o reală rezolvare a acestor dileme?
Dilemele de ordin moral ale umanităţii nu pot fi rezolvate prin intermediul forţei. Niciodată nu s-a putut obţine o pace durabilă prin exercitarea puterii brutale a forţei şi războiului. Conflictele nu pot fi stinse în felul acesta. De aceea, trebuie să existe o cale superioară de atingere a obiectivului armoniei între oamenii acestui pământ şi Creatorul întregului univers. Rezolvarea trebuie să plece de la abandonarea metodelor bazate pe violenţă şi utilizarea principiilor pozitive ale iubirii divine ce ne este prezentată în cuprinsul Sfintelor Scripturi. În Biblie avem expuse elementele de bază ale acţiunilor nonviolente ce au drept scop vindecarea rănilor produse de către păcat pe pământ. Abia atunci când aceste principii vor fi puse în aplicare, vom putea asista la vindecarea conflictelor la care suntem martori pretutindeni în jurul nostru. Dar mai ales, vom găsi rezolvarea conflictului ce se dă în interiorul nostru între principiile superioare ale iubirii şi cele inferioare ale răului.
 
Cum ar trebui să evolueze omenirea, pentru a ajunge să trateze într-o manieră superioară conflictele? Cum s-ar reflecta acest lucru în societate, familie şi biserică?
Este necesar un salt spiritual interior pentru a ajunge ca omenirea să treacă la o abordare superioară a conflictelor ce abundă în lumea noastră. Dacă am asimila principiile expuse de către Domnul Isus Hristos, atunci am putea să avem o atmosferă mult mai bună pe pământ, ba chiar am asista la o evoluţie spectaculoasă a tuturor lucrurilor şi evenimentelor. În loc să mai fim asaltaţi de un potop de probleme, am avea soluţii la fiecare pas pentru vindecarea semenilor. Chiar dacă lumea noastră ar mai exista multă vreme în forma pe care o ştim acum, totuşi am trăi altfel, fiindcă puterea divină ne-ar da înţelepciunea pentru a şti cum să ne comportăm în societate, familie şi biserică. În loc să mai avem o lume dezbinată, plină de ură, în care violenţa şi agresiunea sunt la tot pasul, am putea să ne bucurăm de un climat constructiv în care să ne pregătim pentru viaţa viitoare. Trebuie bine înţeles, scenariul apocaliptic noi îl generăm, prin faptul că ne lăsăm dominaţi de violenţă, în loc să căutăm să rezolvăm cu adevărat lucrurile aplicând balsamul vindecător al iubirii.
 
De ce răzbunarea, agresiunea şi „răspunsul cu aceeaşi monedă” reprezintă principii inferioare de acţiune, care nu rezolvă fondul problemelor cu care ne confruntăm?
Răzbunarea exprimă conceptul primitiv al dreptăţii, care încearcă să răsplătească folosind aceeaşi monedă, ba chiar cu „vârf şi îndesat”. De aceea, atunci când dăm drumul manifestării violenţei, ea se va extinde dincolo de ceea ce s-a intenţionat iniţial. Poate la început am dorit să oferim doar un exemplu, pentru a corecta pe cineva greşit, însă ulterior constatăm că am ajuns la un adevărat război purtat „pe viaţă şi pe moarte”, în care orgoliile rănite se dezlănţuie sub forma de patimi lipsite de judecată şi raţiune. Cred că niciodată agresiunea şi „răspunsul cu aceeaşi monedă” nu ne vor conduce la rezolvarea reală a problemelor cu care ne confruntăm. Chiar dacă uneori ni se pare just să procedăm astfel, rezultatul va fi doar o amplificare crescândă a conflictului dincolo de orice limită, până la atingerea gravă, sau chiar distrugerea, uneia dintre părţi. Fondul situaţiei va rămâne neexplorat, cât timp armele vor avea primul glas şi puterea de a decide. De aceea, armele trebuie puse la locul lor, adică în teacă, pentru a putea purta un dialog civilizat, constructiv, reliefând dorinţa rezolvării temeinice a situaţiilor apărute.
 
Să citim din Matei 26:51-52: „Şi unul din cei ce erau cu Isus a întins mâna, a scos sabia, a lovit pe robul marelui preot şi i-a tăiat urechea. Atunci Isus i-a zis: “Pune-ţi sabia la locul ei; căci toţi cei ce scot sabia de sabie vor pieri.”
 
De ce Domnul Isus Hristos nu a aprobat gestul celui care a scos sabia şi a lovit pe robul marelui preot? Ce era rău într-o astfel de acţiune?
Nimic nu era mai dăunător învăţăturii predicate de către Domnul Hristos decât folosirea violenţei. În zadar de-a lungul veacurilor, biserica a încercat să îşi impună dogmele prin utilizarea armelor. Degeaba a fost apărat creştinismul cu sabia. În cele din urmă, aceste mijloace nu au făcut decât să îi submineze influenţa, până când s-a ajuns la apostazia şi secularismul modern. Gestul celui care a scos sabia pentru a-L apăra pe Domnul Hristos demonstra că persoana în cauză nu înţelesese nimic din esenţa mesajului creştin şi avea nevoie de o pocăinţă temeinică pentru a-l descoperi. Dacă în istoria creştinismului nu s-ar fi apelat la forţa armelor, atunci puterea spiritualităţii sale de excepţie s-ar fi impus de la sine raţiunii şi conştiinţei oamenilor. Ştiind toate aceste lucruri, Domnul Hristos, chiar şi în acele momente de încercare extremă, a interzis scoaterea armelor pentru a se apăra de loviturile adversarilor Săi de moarte. Exemplul Său trebuie să devină exemplul nostru.
 
Ce înseamnă că „toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri”? Cum se împlineşte o astfel de sentinţă şi ce perspectivă avem în lumina judecăţii viitoare a lui Dumnezeu?
Dumnezeu doreşte să ne câştige pentru împărăţia viitoare, în care violenţa va fi în totul exclusă. De aceea, orice deprinderi bazate pe un astfel de principiu trebuie să fie date la o parte de către toţi cei ce doresc să Îl urmeze pe Maestrul divin. Pe de altă parte, violenţa naşte violenţă, iar cei care o cultivă vor fi în cele din urmă nimiciţi de consecinţele acţiunilor lor. Chiar dacă acest lucru nu se împlineşte pe deplin în timpul scurt al vieţii noastre pe acest pământ, în lumina judecăţii viitoare a lui Dumnezeu, orice persoană care a nutrit violenţă şi nu a abandonat acest principiu „va culege ceea ce a semănat”. Manifestările violenţei sunt dintre cele mai variate, pornind de la gânduri pline de ură, trecând la vorbirea aspră şi ajungând până la întreprinderea de acţiuni menite să distrugă pe adversar. În nici o ocazie şi sub nici o formă nu ar trebui să procedăm astfel. Creştinismul descoperă natura nonviolentă a tuturor lucrurilor create de către Dumnezeu. El ne arată că iubirea se află la temelia tuturor lucrurilor. Fără a fi pasivi în faţa răului, noi nu trebuie să împrumutăm armele acestuia.
 
Cum trebuie ca un creştin în mod practic „să pună sabia la locul ei”, adică să nu o folosească? Ce fel de „săbii” ne stau la dispoziţie şi de ce ar fi bine ca ele să rămână neutilizate?
La modul practic, un creştin va pune „sabia la locul ei”, adică în teacă, în sensul în care printr-un puternic control de sine va cenzura orice fel de exprimări violente, apelând la puterea harului divin şi cultivând deprinderi corecte în locul acestora. Mai precis, atunci când va fi provocat să răspundă cu „rău pentru rău”, va căuta să exprime ceea ce este bun şi adevărat, iar dacă nu este înţeles, se va retrage din acel loc, aşa cum proceda şi Domnul Hristos când împotrivirea creştea prea mult. Retragerea din faţa situaţiilor în care am epuizat mijloacele binelui, nu reprezintă un act de laşitate, ci de înţelepciune, pentru a nu te lăsa contaminat de rău şi deopotrivă pentru a nu deveni victima celor care îl comit. Făgăduinţa Domnului este că El ne va deschide o cale în „altă cetate”. Iar când plecăm, trebuie să dăm uitării tot ce a fost. Gestul „scuturării prafului de pe picioare” are ca aplicaţie şi lăsarea în seama judecăţii lui Dumnezeu a tot ceea ce s-a întâmplat. Noi nu trebuie să purtăm resentimente în suflet. Dumnezeu ne va deschide de fiecare dată o nouă cărare.
 
Să citim mai departe din Matei 26:55-56: „În clipa aceea, Isus a zis gloatelor: “Aţi ieşit ca după un tâlhar, cu săbii şi cu ciomege, ca să Mă prindeţi. În toate zilele şedeam în mijlocul vostru şi învăţam norodul în Templu, şi n-aţi pus mâna pe Mine. Dar toate aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească cele scrise prin proroci.” Atunci toţi ucenicii L-au părăsit şi au fugit.”
 
Ce principii stăteau la baza acţiunilor desfăşurate de către reprezentanţii religiei din timpul Domnului Isus Hristos? Cum se reflectau acestea în domeniul învăţăturii de natură religioasă?
Reprezentanţii religiei din timpul Domnului Hristos era violenţi şi gălăgioşi în manifestările lor, plini de ură şi de invidie. Oricât de mult ar fi invocat ei învăţăturile primite prin Moise de la Dumnezeu, ei continuau să rămână stăpâniţi de Cel Rău. În domeniul religiei, interpretarea dată de aceşti lideri era la fel de violentă precum cugetul lor, învăţând pe ceilalţi că Dumnezeu va ridica pe Israel pentru a domina întreaga lume, că urmează un regat mesianic ce va distruge neamurile, inclusiv pe romani, iar urmaşilor după trup ai lui Avraam le va da o stăpânire plină de slavă şi bogăţii nesfârşite. În loc să insiste pe partea interioară a religiei, axată pe cultivarea unui caracter blând, după chipul lui Dumnezeu, ei întăreau pe oameni în deprinderile lor violente şi rele, dându-le binecuvântarea religiei. Din nefericire, aşa a procedat şi creştinismul mai târziu, iar principiile fundamentale ale credinţei adevărate au fost date uitării. Lumea a respins un astfel de creştinism şi tocmai de aceea este necesar mai mult decât oricând să oferim adevărata imagine a învăţăturii Domnului Hristos prin bunătate, blândeţe şi iubire.
 
De ce Domnul Isus Hristos nu a aprobat maniera violentă în care conducătorii religioşi Îl prezentau pe Dumnezeu şi adevărul divin? Ce era rău în acest lucru?
Prezentarea lui Dumnezeu sub o formă răzbunătoare, violentă, face un mare deserviciu cauzei adevărului, fiindcă ne conduce la o imagine falsă, care lucrează în noi răzvrătirea sau cel mult, supunerea silită. A nu fi conştient de natura nonviolentă, bună şi iubitoare a lui Dumnezeu, înseamnă că de fapt tu nu Îl cunoşti pe Dumnezeu. Tocmai de aceea Domnul Hristos spunea liderilor religioşi din acele timpuri că ei „nu Îl cunosc pe Dumnezeu”. În plus, dincolo de motivaţia plină de teamă, care nu conduce la o evlavie autentică, imaginea unui Dumnezeu răzbunător conduce pe ceilalţi oameni să Îl urască, iar pe cei care se pretind adevăraţi închinători să se comporte rău cu semenii lor, încercând să îşi impună într-o manieră violentă credinţa lor. Prin urmare, dincolo de falsa evlavie generată de o astfel de imagine, se ajungea la utilizarea mijloacelor Celui Rău pentru impunerea credinţei în Dumnezeu. Ori o astfel de religie este în mod clar compromisă, Cel Rău substituindu-se lui Dumnezeu ca imagine şi practică.
 
De ce au fugit ucenicii de lângă Domnul Isus Hristos, atunci când au înţeles că El nu va reacţiona violent la agresiunea conducătorilor religioşi?
Ucenicii au înţeles, atunci când Domnul Hristos nu a reacţionat să se apere de agresorii Săi, că totul este pierdut şi nu mai rămâne decât să-şi scape viaţa. Fuga lor a demonstrat în mod clar că ei nu înţeleseseră adevărul de bază împărtăşit de către Domnul Hristos, că Dumnezeu este plin de îndurare şi că venise timpul pentru aducerea marii jertfe ispăşitoare. În plus, a nu răspunde la o agresiune clară, însemna un semn de slăbiciune, fapt pentru care în mod instinctiv au înţeles că trebuie să se despartă de Isus din Nazaret. Toată speranţa lor s-a năruit într-o clipă, iar acum îşi dădeau seama că s-au înşelat în aşteptările lor. Regatul mesianic nu avea cum să mai apară prin Isus din Nazaret. De fapt, ei aveau aceeaşi imagine greşită asupra lui Dumnezeu, ca a liderilor religioşi din acele timpuri. Comportamentul lor violent şi competitiv era generat de o astfel de concepţie falsă, de care nu reuşiseră să scape în toţi aceşti ani în care fuseseră instruiţi de către Domnul Hristos.
 
Să citim şi Apocalips 13:10 „Cine duce pe alţii în robie va merge şi el în robie. Cine ucide cu sabia trebuie să fie ucis cu sabie. Aici este răbdarea şi credinţa sfinţilor.” Cum se reia principiul că „oricine ucide cu sabia, trebuie să fie ucis cu sabia”? În ce fel violenţa este autodistructivă? Ce se va întâmpla cu noi dacă nu vom trece la principii superioare de acţiune? De ce violenţa cheamă violenţa asupra celui ce o practică?
Violenţa cheamă violenţa. Cine scoate sabia va fi ucis de sabie, dacă nu se grăbeşte să o pună la loc. De îndată ce omul a căzut în păcat, comportamentul violent a început să se manifeste, culminând cu uciderea lui Abel şi continuând cu generalizarea acestui mod de a fi în timpul de dinainte de potop. Nu trebuie să credem că acest fel de a fi se rezumă doar la ucidere. Violenţa se manifestă în orice gen de competiţie în care încercăm să fim înaintea celorlalţi, să fim mai „buni”, adică mai puternici, mai tari decât ceilalţi, având intenţia de a-i domina şi supune. Dacă nu vom trece la principii superioare de acţiune, violenţa ne va ucide şi pe noi în cele din urmă. Nimic bun nu poate ieşi atunci când ne manifestăm prin acte de răutate, cruzime şi dominaţie asupra celorlalţi. Acest principiu rău ne răpeşte partea bună a sufletului, ne întinează viaţa şi ne compromite caracterul. În final, vom constata că nu este posibil să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu din cauză că un astfel de comportament ne-a descalificat pentru viaţa veşnică, unde pacea, armonia şi iubirea sunt principiile definitorii.
 
În ce sens „răbdarea şi credinţa sfinţiilor” se reflectă prin principiul nonviolenţei, ca formă superioară de acţiune, ce lasă loc lucrării lui Dumnezeu?
„Răbdarea şi credinţa sfinţilor” în acest context se referă la faptul că toţi cei credincioşi vor ajunge să lepede orice formă de violenţă, să lase sabia la locul ei, lăsând loc judecăţii lui Dumnezeu. Deşi provocaţi, asemenea Domnului Hristos, ei nu vor răspunde cu răutate, mânie şi forţă. Deşi confruntaţi cu puterile răului, ei nu vor răspunde cu aceeaşi monedă, ci cu răbdare vor continua să se încreadă în Dumnezeu şi să reacţioneze în felul Domnului Hristos. Acest lucru este posibil fiindcă în mintea lor s-a produs o mutaţie semnificativă. Ei au înţeles cum se comportă Dumnezeu, faptul că El este iubire şi bunătate, plin de îndurare şi de bunăvoinţă. Cunoscând un astfel de Dumnezeu, ei au fost modelaţi pentru a-L reflecta în această lume. Deşi nu le-a fost simplu să îşi reprime tendinţele violente, totuşi prin răbdare şi prin puterea harului, ei au cultivat principiile Împărăţiei cerurilor chiar în timpul în care s-au aflat în mijlocul unei lumi corupte.
 
Rugăciune pentru a ne însuşi principiile superioare de acţiune reflectate în viaţa Domnului Isus Hristos şi pentru a trece la o abordare nonviolentă a problemelor vieţii de zi cu zi, ajungând astfel să reflectăm într-un mod corect pe Dumnezeu.
Vom examina un alt citat legat de subiectul nonviolenţei, cu scopul de a distinge modul în care absenţa răutăţii ajunge să ne înnobileze interior. Obiectivul principal este cel de a ajunge să oferim o reprezentare corectă a imaginii lui Dumnezeu în mijlocul lumii în care trăim.
 
„A nu răspunde cu violenţă reprezintă o armă puternică şi justă, care taie fără a răni şi înnobilează pe omul care o manifestă. Este o sabie care vindecă.” – Martin Luther King, Jr.
 
Este posibil să deţii o armă care „taie fără a răni”? Nu este acest lucru o contradicţie de termeni sau un ideal utopic?
Orice armă este destinată rănirii şi uciderii adversarului. Prin urmare, a vorbi despre o armă care „taie fără a răni” reprezintă aparent o contradicţie. Însă dacă vom privi lucrurile dintr-o perspectivă corectă, vom înţelege că nonviolenţa este o armă de răspuns împotriva răului într-o manieră care să ne protejeze în a nu împrumuta caracteristicile violente ale păcatului. Nu este simplu să te lupţi cu partea negativă. Nu este uşor să deţii arme potrivite de luptă, care să contracareze influenţa nefastă a tendinţelor rele. Dar pe de altă parte, este esenţial să foloseşti armele pe care binele ţi le pune la dispoziţie. În Sfânta Scriptură ni se spune să „învingem răul prin intermediul binelui”, adică să nu răspundem în acelaşi mod faţă de agresivitatea cu care s-ar putea să fim trataţi. Prin urmare, nonviolenţa reprezintă o armă de luptă care are drept scop vindecarea, fiindcă ea este destinată să lovească răul şi nu pe persoana care într-un mod nefericit a ajuns să fie posedată de către acesta.
 
Cum putem să înţelegem că „a nu răspunde cu violenţă” reprezintă „o armă puternică şi justă”? Cum este redefinită noţiunea de „armă” în acest context de către Martin Luther King?
Nonviolenţa reprezintă răspunsul pe care ar trebui să îl avem în minte ori de câte ori se produc agresiuni împotriva noastră. Acest lucru nu înseamnă să aştepţi resemnat să fii atacat şi să stai pasiv în faţa împrejurărilor. Dimpotrivă, este vorba de a nu răspunde „cu rău pentru rău” atunci când suntem confruntaţi, a nu împrumuta metodele şi armele adversarului, ci de a răspunde fără a nutri ură, fără a utiliza mijloace violente şi dovedind o nobleţe a caracterului, care are o putere de influenţă de o mie de ori mai eficientă decât cel mai bun armament. Prin urmare, vom redefini noţiunea de armă, ca instrument destinat să distrugă răul, dar să câştige pe adversar, cel puţin prin puterea exemplului personal. Violenţa nu reprezintă singura cale pentru a te impune asupra celorlalţi. În fond, dorinţa noastră nu este de a ne distruge adversarul, ci de a-l câştiga pentru a veni alături de cauza binelui. Din acest punct de vedere, dacă dorim să slujim cauzei binelui, vom căuta să utilizăm arme care să fie puternice în a salva pe cei dominaţi de principiile negative, în sensul că niciodată nu vom folosi minciuna, ura, mânia sau alte lucruri în felul acesta.
 
Ce distingem când privim viaţa Domnului Isus Hristos asupra utilizării acestei „arme”? Cât de eficientă a fost ea în predicarea adevărului divin?
Domnul Isus Hristos în permanenţă a utilizat arma convingerii şi a impunerii prin forţa argumentelor. El niciodată nu a încercat să folosească violenţa sau forţa pentru a-Şi câştiga adepţi. Exemplul Său ne este oferit cu scopul de a-l urma în fiecare etapă a vieţii noastre. Nu este posibil să fim urmaşi ai Săi, dacă vom da pe faţă manifestarea principiilor violente, care de drept aparţin Celui Rău. În privinţa eficienţei „armelor” folosite de către Domnul Isus Hristos, este suficient să citim raportul biblic şi să urmărim evoluţia evenimentelor de mai târziu, aşa cum ne raportează istoria ulterioară a evenimentelor. Dacă am urma aceeaşi cale a prezentării în mod paşnic şi lipsit de violenţă a Evangheliei, atunci am avea un impact similar vremurilor apostolice. În acest moment ţin să subliniez că orice manifestare violentă în domeniul religiei, se constituie ca un deserviciu adus elementului spiritual pe care Domnul Hristos ni l-a lăsat prin intermediul Sfintelor Scripturi. Atunci când începem să ne atacăm unii pe alţii, când lăsăm ca patima să vorbească, în mod sigur ajungem să trecem fără să ne dăm seama de partea răului. Niciodată „răul nu poate fi învins prin rău”, ci doar prin exercitarea naturii nobile a caracterului divin.
 
Cum suntem înnobilaţi prin manifestarea nonviolenţei? Este vorba doar de abţinerea de la acţiuni şi fapte care ar purta pecetea violenţei?
Nonviolenţa mărturiseşte despre o putere superioară, ce transcede prezentul, ce nu poate veni decât de la Dumnezeu. În acest sens, a fi lipsit de violenţă, înseamnă că ai ajuns să fii părtaş naturii divine, iar caracterul tău a fost înnobilat cu frumuseţea fără de seamăn a lui Hristos. Nu mă refer doar la abţinerea de la acţiuni şi fapte cu o tentă violentă, ci deopotrivă la manifestarea unor atitudini şi gânduri care să fie izvorâte din principiile superioare ale iubirii. Când vom ajunge să fim părtaşi naturii divine, atunci orice formă de violenţă va dispărea din suflet. Vom constata cu surprindere, că în loc de a mai răspunde într-un mod mânios şi lipsit de sensibilitate, atunci când suntem provocaţi, vom dovedi o răbdare şi o stăpânire de sine ce nu pot veni decât de la Dumnezeu. Nu este suficient doar să părem nonviolenţi, în timp ce în suflet clocoteşte resentimentul, amărăciunea şi ura. Acest lucru ar fi ca o mască peste un caracter complet diferit. Iar pentru o astfel de situaţie, nu pot spune decât că orice mască va cădea în momentele cele mai neaşteptate, aducând dezamăgire din partea celor ce ne credeau pe cuvânt. Dimpotrivă, curăţirea de violenţă începe din interiorul inimii, avansând progresiv către facultăţile exterioare, iar în final schimbând şi înnobilând întreaga viaţă.
 
Ce înseamnă să deţii „o sabie care vindecă”? Ce fel de sabie ar putea fi aceea care aduce vindecare? Ce loveşte de fapt o astfel de sabie?
Sabia este făcută să taie şi să ucidă. Însă din punct de vedere spiritual, există „săbii” care aduc vindecarea prin faptul că separă ceea ce este rău de cel care a ajuns să fie stăpânit de natura inferioară sau de către tendinţele negative. O astfel de sabie va aduce nu distrugerea, ci vindecarea adversarului, ceea ce concordă cu intenţia planului de mântuire alcătuit pentru oamenii acestui pământ. Sabia „adevărului” mânuită cu pricepere şi iubire va aduce vindecare pentru cei afectaţi de bolile grave, ce afectează caracterul, în genul: răutăţii, amărăciunii, supărării, urii şi altele în felul acesta. Sabia Cuvântului divin, aşa cum îl citim din Sfintele Scripturi, ajunge să separe ceea ce este rău de fiinţa noastră lăuntrică, pentru a ajunge să reflectăm frumuseţea de caracter a Domnului Hristos. Prin intermediul acestui Cuvânt, ajungem să fim câştigaţi de frumuseţea fără de seamăn a darului oferit de către Dumnezeu Tatăl în favoarea noastră, şi astfel să privim cu nădejde către timpul în care toate lucrurile vor fi restaurate spre slava lui Dumnezeu. Întotdeauna sabia Cuvântului va lovi păcatul, iar în timpul judecăţii finale, intenţia divină va fi îndeplinită prin distrugerea a tot ce înseamnă păcat şi rău pe pământ.
 
Ce mărturie vor da lumii cei care se încred în Isus Hristos, atunci când vor practica mânuirea acestei arme proiectate chiar de către Dumnezeu? Cum vom ajunge să punem în aplicare îndemnul de a nu răspunde cu violenţă?
Când vom ajunge să manifestăm caracterul divin nonviolent în toate împrejurările vieţii, vom constata că totul se va schimba în jurul nostru. Din victime ale unor împrejurări nefavorabile, vom putea să devenim luptători plini de zel pentru cauza lui Dumnezeu. În loc de a ne mai plânge de slăbiciunea noastră sau de răutatea lumii, vom ajunge să manifestăm o putere vindecătoare către toţi cei pe care îi întâlnim pe cărarea vieţii. Imposibilul va deveni posibil, iar lucruri cu totul deosebite se vor realiza în viaţa noastră. Contemplarea adevărului divin ne va aduce putere şi regenerare, iar evenimentele ce se produc în jurul nostru nu ne vor mai afecta într-un mod negativ. Aş putea spune, că dacă am ajunge într-o astfel de condiţie, chipul lui Hristos ar ajunge să se manifeste pe deplin în noi, iar venirea Sa ar fi mai aproape decât ne-am putea imagina. Punerea în aplicare presupune însă un exerciţiu personal şi o temeinică pregătire spirituală prin studierea Cuvântului lui Dumnezeu unită cu rugăciunea, vegherea şi acţiunea. Însă depunerea unui astfel de efort ar fi benefică pentru fiinţa noastră lăuntrică şi deopotrivă pentru întreaga noastră viaţă.
 
Să citim acum din Matei 5:43 – 45: „Aţi auzit că s-a zis: “Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău.” Dar Eu vă spun: iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.”
 
Cum a reformulat Domnul Isus Hristos ceea ce a fost transmis prin Moise? Este vorba de o schimbare de abordare din partea lui Dumnezeu?
Dumnezeu nu se schimbă de la o etapă la alta din istoria umanităţii. El nu este supus împrejurărilor şi temporalităţii. Prin urmare, nu putem vorbi de o schimbare a lui Dumnezeu în ce priveşte manifestarea iubirii Sale faţă de noi. Porunca menţionată de Moise avea o formulare adecvată timpului când a fost dată, ce ţinea cont de posibilităţile de înţelegere ale celor cărora le fusese adresată. Dintr-o simplă citire a Vechiului Testament, vom distinge cu uşurinţă faptul că poporul lui Dumnezeu din acele timpuri avea o puternică dorinţă de a fi asemenea naţiunilor din jur, iar aici includ şi violenţa. În acele vremuri, cu cât o naţiune era mai agresivă, cu atât ea era mai puternică şi reuşea astfel să se impună asupra celorlalţi. Nu este într-o mare măsură acest lucru valabil şi astăzi? Dar pe măsură ce adevărul divin a fost tot mai puternic descoperit, a devenit clar că lui Dumnezeu nu Îi place violenţa, ci dimpotrivă El aşteaptă ca oamenii să se comporte într-un mod nobil unii faţă de ceilalţi, manifestând iubire în loc de ură, bunătate în loc de resentimente. Prin urmare, porunca dată de către Domnului Hristos nu vine să modifice decât aspectele contextuale din descoperirea dată lui Moise. Domnul Hristos şi Moise nu se contrazic, ci fiecare vorbeşte conform cu timpul şi locul rânduit de către Dumnezeu.
 
Ce înseamnă „să iubim vrăjmaşii noştri”? Cum se armonizează această învăţătură cu îndemnul de a nu răspunde cu „rău pentru rău”?
„A-ţi iubi vrăjmaşii” înseamnă să nu dai curs violenţei ca răspuns la provocările ce vin din partea acestora. Înseamnă să nu te laşi animat de ura şi mânia pe care aceştia o manifestă faţă de tine. Dar mai mult, înseamnă să doreşti să îi câştigi de partea adevărului şi dreptăţii. Pentru a ajunge la acest lucru, este esenţial să înţelegem că adversităţile de orice fel sunt îngăduite de către Dumnezeu cu scopul de ne ajuta să demonstrăm că principiile adevărului şi dreptăţii sunt superioare lucrurilor ce vin din direcţia păcatului. Dacă vom lăsa ca mânia să ne domine, ca resentimentele să ne copleşească, atunci în scurt timp vom ajunge să cădeam sub stăpânirea Celui Rău, devenind agenţii săi. Răul se propagă prin rău, iar când violenţa a ajuns în interiorul sufletului, chiar dacă pare justificată, vom constata că de fapt ne-am contaminat, şi chiar dacă ne-am distrus adversarul, răul ce aducea adversitate doar şi-a schimbat locul de găzduire. Nu este simplu să te lupţi cu răul, şi de aceea, nu trebuie folosite decât armele ce ne-au fost încredinţate de către Dumnezeu.
 
Ce imagine a bunătăţii lui Dumnezeu şi a îndurării Sale ne este oferită de către Domnul Isus Hristos? Ce mesaj ne oferă natura în privinţa nonviolenţei pe care o manifestă Dumnezeu?
Imaginea cea mai clară a nonviolenţei lui Dumnezeu este conferită de providenţa Sa generală, prin intermediul căreia ne sunt oferite resursele necesare supravieţuirii pe pământ. Lumea naturală ne vorbeşte tot timpul despre bunătatea plină de îndurare a lui Dumnezeu. Ploaia care vine la vreme, recoltele ce îşi aduc rodul, munca zilnică ce ne aduce satisfacţia de a mai fi putut trece o zi, toate acestea şi multe altele, mărturisesc despre un Dumnezeu iubitor şi plin de îndurare. Dacă am studia toate aceste realităţi simple din jurul nostru, atunci am înţelege că ori de câte ori apelăm la violenţă, de fapt încălcăm principiile ce stau la baza alcătuirii întregului univers. Dar ori de câte ori alegem să ne comportăm într-un chip rău şi lipsit de compasiune, vom constata că suferinţa şi nefericirea vor veni pe urmele noastre. Nu putem să fim fericiţi cât timp încălcăm dreptul celorlalte fiinţe de a trăi pe pământ.
 
Să citim mai departe din Matei 5:46-48: „Dacă iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai aşteptaţi? Nu fac aşa şi vameşii? Şi dacă îmbrăţişaţi cu dragoste numai pe fraţii voştri, ce lucru neobişnuit faceţi? Oare păgânii nu fac la fel? Voi fiţi, dar, desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit.”
 
La ce se referă desăvârşirea despre care vorbeşte Domnul Isus Hristos prin aceste cuvinte? De ce nonviolenţa reprezintă o manifestare vie a desăvârşirii lui Dumnezeu?
A fi desăvârşit înseamnă a fi în armonie cu Singurul care este desăvârşit, adică să fii adus într-o vie legătură cu Dumnezeu. Desăvârşirea despre care vorbeşte Domnul Hristos, se referă la răspunsul nonviolent în faţa celor ce ne nedreptăţesc, fapt care nu face altceva decât să contureze iubirea divină ce se manifestă faţă de oamenii nerecunoscători ai planetei Pământ. Numai un Dumnezeu desăvârşit putea să răspundă cu iubire faţă de cei care L-au desconsiderat în atât de multe ocazii. De aceea, nonviolenţa reprezintă manifestarea supremă a iubirii lui Dumnezeu şi a desăvârşirii Sale.
 
Cum putem să ne însuşim această „desăvârşire” ce se concretizează în iubirea celor ce ne sunt vrăjmaşi? Cum devine acest lucru o armă de luptă şi „o sabie care vindecă”? La modul concret, ce paşi ar trebui întreprinşi pentru a ajunge să fim înnobilaţi interior prin intermediul manifestării caracterului nonviolent al lui Dumnezeu? Cât de realizabil este acest lucru şi ce înzestrări ne pune la îndemână Dumnezeu?
Această desăvârşire nu se poate dobândi decât prin credinţa în Isus Hristos, care ne va conduce să primim toate atribuitele naturii Sale umane glorificate în urma înălţării la ceruri. De fapt, nu vorbim despre un singur atribut divin ce ne este acordat la un anumit moment, ci de un întreg caracter ce se va manifesta în interiorul nostru, aducând sub stăpânirea sa toate aspectele vieţii noastre. Aşadar, un prim pas va consta în înţelegerea Cuvântului divin aşa cum ne este el oferit prin Sfintele Scripturi. După aceea, prin credinţă va trebui să cerem ca Dumnezeu să ne ofere darul complet al mântuirii prin împărtăşirea cu atributele Domnului Hristos în ce priveşte viaţa şi evlavia, iar astfel vom transformaţi pe deplin.
 
Rugăciune pentru a ajunge să fim înnobilaţi interior prin intermediul manifestării unui caracter nonviolent, indiferent de situaţie şi deopotrivă pentru a fi făcuţi desăvârşiţi în ce priveşte atitudinea şi gândirea, aşa cum ne este descoperit prin intermediul Sfintelor Scripturi.

În calitate de creştini este esenţial să manifestăm modul de a fi al lui Dumnezeu, caracterizat prin bunătate, îngăduinţă şi absenţa oricărei trăsături violente. Din această cauză am identificat şi cules căutând pe Internet, mai multe citate legate de subiectul nonviolenţei, spuse de către diferite personalităţi de marcă din istoria umanităţii (http://thinkexist.com/quotations/nonviolence/). Scopul este de a compara aceste gânduri cu ceea ce ne descoperă Sfintele Scripturi.

 
 „A nu răspunde cu violenţă înseamnă să preîntâmpini nu numai comiterea violenţei fizice exterioare, dar deopotrivă violenţa interioară în spirit. Nu este suficient să refuzi să iei viaţa unui om, ci deopotrivă trebuie să refuzi să îl urăşti.” - Martin Luther King, Jr.
 
De ce este necesar să veghem deopotrivă asupra manifestării exterioare şi interioare a violenţei? De ce nu este suficient să reprimăm doar ceea ce se vede, lăsând sentimentele şi gândurile noastre să se manifeste în voie?
Domnul Isus Hristos spunea că toate acţiunile noastre pornesc din interiorul nostru, din inima noastră, fapt pentru care nu va fi suficient să veghem asupra comportamentului nostru, dacă nu se va schimba ceva la nivelul motivaţiilor interioare pe care le avem. Nu este cu putinţă să dovedim suficientă stăpânire de sine pentru a ne reprima pornirile violente, dacă aceste tendinţe nu au fost deja controlate la nivelul imaginaţiei şi cugetului. În acest punct, foarte multe persoane greşesc încercând să îşi corecteze doar partea exterioară a conduitei lor. Încă o dată revin şi insist asupra greutăţii acestor cuvinte: nu este suficient să încercăm să părem mai buni, dacă în interiorul nostru nu s-a produs o mutaţie fundamentală. „Pomul bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele” şi „din adâncul inimii vorbeşte gura”, prin urmare lucrarea de eliminare a violenţei din viaţa noastră trebuie să înceapă de la izvoarele vieţii. Până când gândurile noastre şi sentimentele noastre nu se vor schimba, vom rămâne aceeaşi oameni violenţi şi răi.
 
Cum putem ajunge să stăpânim violenţa interioară, pe care la început doar noi o cunoaştem? Cum putem să dăm la o parte orice fel de mânie din cugetul şi inima noastră?
A da la o parte din suflet orice urmă de mânie, reprezintă cea mai nobilă lucrare ce ne-a fost încredinţată de către Dumnezeu. Cu siguranţă că este bine să cultivăm virtuţile pozitive în genul iubirii, răbdării şi îndurării, dar toate acest lucruri vor fi compromise cât timp mai rămâne o cât de mică urmă de violenţă în interiorul nostru. Este de ajuns să avem doar câteva tendinţe, aparent nesemnificative, spre a răspunde cu mânie, astfel încât acest lucru să devină suficient pentru a compromite cultivarea trăsăturilor pozitive de caracter. Din acest punct de vedere, nu voi avea cuvinte să pot exprima pe deplin cât de important este să veghem şi să eliminăm din viaţa noastră orice urmă de violenţă.
 
Ce înseamnă să nu mai urăşti pe nici un om? Cum devine acest lucru posibil pentru noi? Cum ajungem să manifestăm sentimente opuse, de iubire şi apreciere?
Să nu mai urâm pe nimeni, şi aici includ orice lucru, nu numai fiinţele omeneşti, reprezintă un ideal tangibil prin intermediul harului lui Dumnezeu. Nu cred că vom putea să devenim asemănători cu Domnul nostru cât timp există urme de ură şi mânie în sufletul nostru. Această posibilitate este deschisă de faptul că putem să fim transformaţi, regeneraţi interior prin lucrarea tainică a Duhului Sfânt. Pe de altă parte, Duhul lui Dumnezeu nu va lucra cât timp noi nu punem la lucru puterea noastră de alegere cu scopul de a cultiva sentimentele adevărului, binelui şi iubirii. Chiar dacă la început eforturile noastre se vor izbi de zidul rece al înclinaţiilor din suflet, nu va trebui să ne dăm bătuţi. „Şarpele” firii pământeşti nu cedează uşor şi fără luptă. Însă prin perseverenţă şi voinţă, având credinţă în faptul că Dumnezeu lucrează în interiorul nostru, vom constatata după un timp un progres substanţial.
 
La ce se referă Martin Luther King, când spune că trebuie să „refuzăm să urâm” pe orice om? Cum se materializează acest refuz?
Ura prinde la început chip în interior, în cugetul nostru, pornind de la anumite preferinţe pe care le avem, care însă după aceea ajung să se manifeste tot mai puternic, până când ajungem să nu mai putem suferi o anumită persoană. Dacă însă vom refuza să dăm curs sentimentelor de lipsă de simpatie, atunci vom intra pe un teren avantajos pe care vom putea să repurtăm victorii preţioase împotriva violenţei interioare. Acest refuz de a da curs cererilor naturii căzute nu va fi uşor de realizat şi menţinut, dacă nu vom exercita puterea voinţei, uneori până la modul extrem. Nu vreau să descurajez pe nimeni, dar lupta împotriva violenţei interioare este cea mai teribilă în ce priveşte miza şi consecinţele. Un creştin autentic va urca pe drumul eliminării complete a violenţei din suflet, până când lumina fără de seamăn a prezenţei divine va străluci cu putere în interiorul sufletului său. Ajuns pe o astfel de culme a experienţei spirituale, un creştin va ajunge să fie un model şi un exemplu de viaţă ce merită a fi trăită, chiar şi în mijlocul circumstanţelor actuale ale lumii.
 
Cum putem ajunge să nu mai răspundem cu violenţă, chiar şi atunci când suntem provocaţi? Ce exemplu ne-a fost oferit de către Domnul Hristos?
A nu răspunde cu violenţă atunci când eşti provocat reprezintă o ţintă pe care putem să o atingem, dacă vom căuta să cultivăm deprinderi pozitive, care să înlocuiască vechile căi de reacţie. Din nefericire, tendinţele ereditare sunt foarte puternice în manifestarea violenţei. Ba chiar aş putea spune, că în procesul selecţiei naturale din lumea noastră căzută în păcat, violenţa reprezintă calea de eliminare a celor „slabi” şi de promovare a celor „puternici”. În consecinţă, manifestarea violenţei în lupta pentru existenţă a reprezentat un criteriu de selecţie şi de supravieţuire de-a lungul timpului. În momentul când dorim cultivarea unor tendinţe opuse, cum ar fi răspunsul nonviolent, ajungem deseori în imposibilitatea faptică de a manifesta astfel de trăsături de caracter. Însă dacă vom privi la exemplul dat de către Domnul Isus Hristos, vom distinge extraordinara putere a stăpânirii de sine dovedită chiar în circumstanţe de provocare şi slăbiciune extremă.
 
Ce se va întâmpla atunci când vom ajunge să reprimăm orice formă de violenţă? Ce mărturie vom da întregii lumi asupra a ceea ce s-a întâmplat cu noi şi în interiorul nostru?
Reprimarea violenţei interioare şi exterioare va aduce un progres spiritual extraordinar, care va răsplăti pe deplin efortul investit. Când aceste tendinţe vor fi deplin stăpânite vom putea „vedea faţa lui Dumnezeu”, adică percepţia noastră asupra prezenţei divine se va întări considerabil, încât vom ajunge să trăim chiar cu conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu împreună cu noi clipă de clipă. Când violenţa interioară dispare, atunci conştiinţa puterii divine ajunge să fie tot mai clară în noi, iar credinţa ajunge să strălucească în mod deplin. Realizările spirituale care ni se păreau imposibile ajung să fie tangibile. Iar mărturia pe care o vom da înaintea întregii lumi, va fi de aşa natură, încât toţi vor cunoaşte că în interiorul nostru a început să locuiască chiar Domnul Isus Hristos.
 
Să citim în continuare din 1 Corinteni 13:4-8 „Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul. Dragostea nu va pieri niciodată. Prorociile se vor sfârşi; limbile vor înceta; cunoştinţa va avea sfârşit.”
 
Ce ne spun aceste versete despre atitudinile pe care ar trebui să le cultivăm pentru a ajunge să nu mai fim violenţi în gândire şi spirit?
Atitudinile fundamentale în jurul cărora se construieşte orice fel de contracarare a violenţei, se reunesc în jurul triadei: credinţă, nădejde şi dragoste. Atunci când aceste atitudini ajung să fie cultivate în interiorul sufletului, temperamentul violent va fi adus la tăcere. Lupta interioară pentru aducerea naturii noastre în ascultare de cerinţele Cuvântului divin, nu reprezintă un lucru simplu, dar în acelaşi timp nu este ceva imposibil. Când aceste atitudini fundamentale ajung să strălucească cu putere în suflet, atunci orice formă de violenţă este adusă la lumină, expusă pentru a o putea vedea şi abandona. Dezgustul faţă de rău nu este posibil cât timp atitudinile pozitive fundamentale nu ajung să se manifeste cu putere în inima noastră. Dar atunci când trăsăturile pozitive de caracter sunt însuşite pe deplin, se descoperă cea mai de seamă putere spirituală în biruinţa asupra a tot ceea ce înseamnă întuneric şi rău.
 
Putem fi violenţi în interiorul nostru şi acest lucru să nu se vadă? Putem să manifestăm iubirea în cuget şi spirit, iar acest lucru să nu ajungă în scurt timp cunoscut de toţi ceilalţi?
„O cetate aşezată pe un munte nu va rămâne ascunsă”. Acest lucru este valabil deopotrivă pentru o fortăreaţă a răului, dar şi pentru trăsăturile pozitive pe care Dumnezeu ni le încredinţează prin intermediul Duhului Sfânt. Dacă stăpâneşte violenţa, atunci gândurile, cuvintele şi faptele vor da o mărturie mai mult decât evidentă aspra acestui lucru. Dacă însă iubirea a ajuns să se manifeste în suflet, atunci valurile calde, dar puternice, ale energiei divine se vor propaga din interiorul nostru, şi nimeni din afara noastră nu va rămâne indiferent faţă de această schimbare petrecută în inima noastră. Cred că astfel vom da cea mai puternică mărturie asupra prezenţei naturii divine în interiorul nostru, iar biruinţa interioară pe care o vom dobândi va merita efortul depus. Iubirea manifestată în spirit şi cuget va da ocazia exercitării celor mai alese simţăminte, iar bucuria şi pacea pe care le vom simţi vor întrece cu mult tot ceea ce ne-am fi putut imagina. Când violenţa dispare din suflet, orice fel de teamă încetează să mai aibă putere asupra noastră.
 
De ce iubirea se constituie ca un antidot sigur împotriva oricărei tendinţe spre mânie şi violenţă? De ce numai manifestarea ei reprezintă singura soluţie împotriva oricărei forme de violenţă?
Când iubirea preia controlul vieţii noastre, atunci violenţa este dată la o parte, iar firea pământească ajunge să fie răstignită, fără a mai ajunge să ne mai stăpânească. Calmul, bucuria şi pacea vor înlocui răceala, mânia şi supărarea. Ceea ce ne irita înainte, va ajunge să nu ne mai afecteze, fiindcă principiile naturii divine se manifestă cu putere în omul interior. Natura iubirii este opusă violenţei, fiindcă ea se bazează nu pe exercitarea puterii asupra celorlalţi, ci pe călăuzirea blândă către Dumnezeul ceresc. Iubirea divină face să se oprească răul înainte ca acesta să se manifeste. Uimirea noastră va fi mare când vom vedea că până la urmă este mai uşor să fii liniştit decât mânios, că mai la îndemână îţi este să te porţi cu bunătate decât cu ură. Şi această transformare interioară ne va conduce la o experienţă spirituală de excepţie, de care vor beneficia toţi cei care depind de noi.
 
Cum putem să ajungem să manifestăm atitudinile descrise de către apostolul Pavel în epistola sa către Corinteni? De ce iubirea reprezintă cea mai înaltă atitudine?
Atitudinile descrise de către apostolul Pavel sunt la îndemâna noastră, fiindcă prin intermediul jertfei Domnului nostru Isus Hristos, toate realizările spirituale dezvoltate în natura umană de către Fiul lui Dumnezeu, devin ale noastre. Când vorbim despre stăpânirea violenţei, de fapt facem referinţă la ceea ce a realizat Domnul Hristos pentru noi, sarcina noastră fiind doar de a primi în mod activ aceste trăsături de caracter. Între aceste înzestrări, iubirea este cea mai de seamă, fiindcă ea ne aduce în contact direct cu inima lui Dumnezeu. Când iubirea ajunge să domnească în suflet, atunci caracterul divin a fost în mod deplin restaurat. Puterea principiului iubirii este aşa de mare, încât nu lasă nici un compartiment al vieţii noastre în afara sferei sale de acţiune.
 
La modul practic, ce paşi ar trebui întreprinşi pentru a ajunge să învingem tendinţele violente sădite în interiorul nostru? Este suficientă doar stăpânirea de sine?
Stăpânirea de sine este deosebit de utilă, ca un prim pas în eliminarea violenţei din suflet, dar ea nu este suficientă, dacă nu se va uni cu însuşirea celor trei principii fundamentale: credinţa, nădejdea şi dragostea. Avem nevoie de credinţă pentru a ajunge să învingem opoziţia înverşunată a firii pământeşti, care încearcă să ne ţină în starea de robie şi de violenţă. Avem nevoie de speranţă, pentru a nu ne da bătuţi, atunci când realizările par a fi nesemnificative în raport cu efortul depus. Dar deopotrivă avem nevoie de un înlocuitor pentru violenţă, şi acesta nu poate fi decât iubirea. Când principiul iubirii ajunge să fie pe deplin însuşit, atunci exerciţiul stăpânirii de sine va fi deosebit de uşor, iar bucuria noastră va fi să putem păşi cu bucurie pe calea luminoasă a părtăşiei la natura divină. De îndată ce acest lucru se realizează în interiorul nostru, atunci nimic din tot ceea ce ni s-ar putea întâmpla de-a lungul vieţii nu ne va mai afecta în vreun fel, astfel încât să ne pierdem credinţa în Dumnezeu. Dimpotrivă, prin exemplul nostru vom ajunge să influenţăm multe persoane să urmeze calea adevărului, binelui şi dreptăţii, abandonând tot ceea ce ţine de întuneric şi rău.
 
Ce înzestrări ne pune la îndemână Dumnezeu pentru a ajunge să manifestăm iubirea în locul urii? Care este partea noastră în însuşirea acestor capacităţi de natură spirituală?
Iubirea pe care ne-o oferă Hristos are un izvor supranatural, chiar la tronul lui Dumnezeu. Când ajungem să înţelegem acest adevăr, atunci se produce această schimbare extraordinară ce se numeşte „naştere din nou”. Atunci, indiferent ce se întâmplă în jurul nostru, vom ajunge să manifestăm în mod constant iubirea divină, fără a mai fi afectaţi de răutatea ce abundă în jurul nostru. Atunci vom ajunge să fim calmi în mijlocul celei mai teribile încercări. Atunci puterea divină se va manifesta nestingherit în interiorul nostru, iar înzestrările naturii divine, prin intermediul darurilor spirituale, ne vor conduce la înălţimi spirituale de negândit. Cred că nu avem o idee clară asupra a ceea ce Dumnezeu va face pentru noi, dacă ne vom lăsa câştigaţi de către harul Său minunat. Abia când vom ajunge să permanentizăm experienţa comuniunii cu Dumnezeu, vom putea să distingem avantajele ce decurg din a fi bun, tolerant faţă de semeni şi lipsit de orice formă de violenţă. Abia atunci vom putea înţelege că viaţa, chiar şi cea de pe pământ, merită să fie trăită la potenţialul ei deplin.
 
Rugăciune pentru a ajunge să dăm la o parte din viaţa noastră orice formă de răutate şi violenţă, începând cu gândurile noastre şi continuând cu ceea ce vorbim şi facem, cu scopul de a-L reprezenta pe Hristos în mijlocul acestei lumi.
SEO Powered by Platinum SEO from Techblissonline