Conexiuni Creştine Contemporane

 

„Să nu fii violent nu este un veşmânt pe care să îl porţi sau nu după dorinţă. Această trăsătură de caracter trebuie să se afle în interiorul inimii noastre şi trebuie să devină o parte inseparabilă a fiinţei noastre.” – Mahatma Gandhi

 

De fiecare dată când vom încerca să ne reprimăm reacţiile violente, se va produce un simţământ de frustrare, care în timp ne va conduce să izbucnim neaşteptat, anulând toate eforturile depuse. Stăpânirea de sine este deosebit de importantă, dar pentru a o putea exercita cu adevărat, este necesar să tratăm violenţa interioară. În plus, atunci când suntem provocaţi în mod neaşteptat, chiar şi cel mai bun control de sine se va dovedi ineficient, dacă nu vom da la o parte ceea ce provoacă violenţă în interiorul nostru, şi aici mă refer la gânduri şi atitudini. Lumea noastră interioară numai noi o cunoaştem, dar pentru a nu mai fi violent în manifestările exterioare, va trebui să lucrăm la rădăcina motivaţiilor noastre. Acest lucru nu este simplu, dar rezultatele vor fi pe măsură, fiindcă în cele din urmă vom ajunge să gustăm farmecul unei vieţi ce se deschide spre cunoaşterea de Dumnezeu şi către înţelegerea întregului univers.

 

„Veşmântul nonviolenţei” se îmbracă în interiorul nostru prin atitudini pline de îngăduinţă, bunătate şi iubire faţă de tot ceea ce este în jurul nostru, inclusiv faţă de noi înşine. Dacă noi vom fi aspri, mânioşi, lipsiţi de sensibilitate, atunci în comportamentul exterior toate aceste trăsături nefericite se vor vedea cu prisosinţă. Dacă suntem agitaţi, confuzi şi plini de nelinişte, atunci vom transmite mai departe aceste atitudini, influenţând şi pe ceilalţi într-o direcţie negativă. În plus, dacă vom fi duri cu noi înşine, dacă ne vom impune ţinte ambiţioase, dar care vin în contradicţie cu principiile iubirii, atunci vom fi nedrepţi în primul rând cu sufletul nostru şi deopotrivă faţă de toţi cei ce depind de noi. Pentru a purta acest veşmânt al nonviolenţei, trebuie în primul rând să îl cultivăm clipă de clipă, profitând de orice ocazie pentru a creşte în exercitarea lui. Având modelul oferit prin intermediul vieţii Domnului Hristos, asimilând principiile Sale de viaţă, vom creşte tot mai mult în a deveni asemenea Lui.

 

Nu în ultimul rând trebuie să ne gândim că în ciuda celor mai bune eforturi, ne va fi imposibil să exercităm pe deplin aceste principii ale bunătăţii divine, dacă nu vom fi susţinuţi de o putere superioară, ce vine din afara noastră. Astfel, numai puterea harului divin poate fi capabilă să ne transforme prin naştere din noi, din fiinţe rele şi egoiste, în persoane ce manifestă frumuseţea plină de farmec a Domnului Hristos, prin purtarea veşmintelor nonviolenţei şi neprihănirii. Prin intermediul sfinţirii vieţii, toate aceste trăsături de caracter minunate, devin o parte inseparabilă a fiinţei noastre, ajungând ca indiferent de situaţie, în mod conştient sau nu, să ne manifestăm asemenea Domnului nostru. Când prin credinţă ne lăsăm cu totul în seama voinţei divine, când fiinţa noastră se pleacă în supunere deplină înaintea Creatorului, când acest lucru devine o permanenţă a vieţii noastre, se produce ceea ce aş numi „atingerea infinitului”, când orice lucru imposibil devine cu putinţă de realizat.

 

Creştinismul autentic surprinde totalitatea descoperirii divine furnizate vreodată umanităţii de-a lungul veacurilor. De aceea, nu trebuie să ne mirăm că vom găsi multe puncte de corespondenţă cu alte mari religii ale lumi, inclusiv cu cele din Extremul Orient. Un gânditor de seamă al hinduismului, cum a fost Mahatma Gandhi, a putut exprima lucruri asemănătoare creştinismului, fiindcă Dumnezeu a oferit aceeaşi conştiinţă morală tuturor fiinţelor de faţa întregului pământ. De fapt, creştinismul nu este o religie nouă, apărută acum 2000 de ani, ci reprezintă întoarcerea primei închinări ce a existat vreodată pe pământ, mai precis închinarea la Creatorul cerurilor şi al pământului. Chiar dacă oamenii au abandonat ulterior această închinare total sau parţial, totuşi ceva din principiile acestei închinări primordiale au rămas, şi de aceea, toate religiile din această lume poartă mai mult sau mai puţin vizibil pecetea lor.

 

 

Orice urmă de violenţă întinează sufletul şi necurăţeşte inima, umplând de întuneric interiorul nostru. Păcatul înseamnă violenţă, o exercitare brutală şi nemiloasă a forţei cu scopul impunerii ego-ului în faţa celorlalţi şi a întregului univers. Dar atunci când interiorul nostru este curăţat prin intermediul harului lui Dumnezeu de orice pată a urii, mâniei şi a manifestărilor violente, atunci ajungem să înţelegem că natura Împărăţiei cerurilor se referă la starea de neprihănire a inimii, fără de care va fi imposibil să ajungem în acel loc. Nu există creştinism violent, fiindcă aşa ceva ar fi o contradicţie de termeni. Nu există un adevărat creştin care să mai fie dominat de principiul violenţei. Atunci când suntem în totul predaţi lui Dumnezeu, când suntem sub autoritatea deplină a lui Hristos, aceste principii rele vor fi îndepărtate din suflet, pentru a nu ne mai domina. Tentaţia de a recurge la ele va rămâne, dar puterea de a ne determina, adică de a ne stăpâni, va fi dată la o parte. Aici este testul de bază al adevăratului creştinism şi fiecare să se examineze în raport cu acest criteriu.

 

Natura lui Dumnezeu este nonviolentă, El fiind întruchiparea armoniei şi păcii la scara întregului univers. De aceea, pentru a putea sta în prezenţa Celui Veşnic, va fi necesar să ajungem în condiţia de a fi curaţi de orice fel de mânie, violenţă, amărăciune şi altele în felul acesta. Aceste trăsături nefericite sunt componente definitorii a ceea ce înseamnă păcat, care conduce la neascultare. Cum vom putea intra în armonie cu Dumnezeu, dacă vom avea aşa ceva în suflet? Este imposibil, fiindcă inima noastră trebuie să fie în rezonanţă cu cea a Creatorului nostru. Cum vom putea înălţa cântece pline de bucurie, exprimând aprecierea faţă de un Dumnezeu plin de slavă, desăvârşit în sfinţenie, dacă în inima noastră există urme de violenţă? Cum vom putea să fim pătrunşi de simţămintele care animă cerul, dacă în interiorul nostru se află urme ale răutăţii? Iar procesul de curăţire trebuie să se facă aici şi acum. Acum este momentul să dăm la o parte orice fel de supărare, de amărăciune, de violenţă, într-un cuvânt orice lucru ce ne întinează sufletul. Acum trebuie practicată spălarea interioară prin harul lui Dumnezeu. Acum trebuie să intrăm în rezonanţă cu cerul. Mintea noastră, inima noastră, adică tot sufletul nostru, trebuie curăţat pentru a intra în armonie cu Dumnezeu. Acum, mâine va fi prea târziu.

 

Un copil al lui Dumnezeu va manifesta trăsăturile Creatorului universului, reprezentându-L înaintea întregii lumi prin bunătate, toleranţă, iubire şi abandonarea continuă a oricărei forme de violenţă. Aici se poate vedea adevărata identitate a oricărei persoane ce se pretinde a se închina adevăratului Dumnezeu. Exercitarea brutală a forţei, mânia, supărarea, resentimentul şi altele în felul acesta, nu au ce căuta în viaţa unui adevărat urmaş al lui Hristos. Nu trebuie să ne minţim pe noi înşine. Aceste deficienţe de caracter, dacă nu vor fi remediate, ne vor întina întreaga viaţă şi ne vor descalifica pentru lumea cerească. Trebuie lucrat chiar de acum asupra interiorului nostru. Prin credinţă şi perseverenţă, prin meditaţie şi rugăciune, prin veghere şi acţiune, trebuie să ajungem să dăm la o parte orice pată din suflet, orice atitudine greşită, orice urmă de violenţă.

 

Abandonarea oricărei forme de violenţă se poate realiza prin cultivarea de deprinderi care să contracareze tendinţele nefericite pe care le purtăm în suflet. Tentaţia va rămâne, iar ispita se va manifesta cu siguranţă, dar noi trebuie să devenim în cele din urmă imuni la glasul acestora. Dimpotrivă, trebuie cultivată bunătatea, iubirea şi îngăduinţa faţă de noi înşine şi faţă de semeni. Am zis faţă de noi înşine, fiindcă de multe ori violenţa se naşte atunci când suntem prea aspri cu noi, când ne brutalizăm trupul şi mintea în lucruri ce ne fac rău, sau vizionând ceea ce ne întinează viaţa. Orice vorbă rea şi orice gând murdar au putere de a ne întina viaţa, chiar dacă faptic ne abţinem pentru o vreme. Sfaturile date de către apostolul Pavel privind cultivarea a ceea ce este vrednic de laudă, rămâne valabil şi pentru noi. Dacă nu vom face acest efort, vom fi pierduţi oricât de mari ar fi pretenţiile noastre de credinţă sau cunoştinţele pe care le avem despre Dumnezeu. Cunoaşterea de Dumnezeu este activă, transformatoare, înnoitoare şi purificatoare. Să nu uităm niciodată acest lucru.

 

Nu este posibil să avem o deplină stăpânire a faptelor noastre cât timp interiorul nu este adus sub influenţa principiilor superioare ale neprihănirii. Porunca Domnului Hristos este realizabilă în măsura în care suntem dispuşi să o practicăm. Dar pentru a ajunge să reuşim cu adevărat, este necesară începerea unui proces de curăţare, care să înceapă la nivelul înclinaţiilor interioare, a atitudinilor, continuând în planul alegerilor pe care le facem. Universul creat de Dumnezeu nu avea nici un fel de urmă de violenţă. De unde a apărut ea? Bineînţeles că violenţa apare din neascultarea de voinţa divină, din nesupunerea faţă de principiile Sale de guvernare, din respingerea Creatorului întregului univers. Când vom manifesta în mod constant o dispoziţie nonviolentă, atunci înseamnă că puterea lui Hristos a început să ne călăuzească viaţa. Avem în faţă un ideal, dar şi un lucru realizabil.

 

Soborul la care se face referinţă în aceste versete, nu este nimic altceva decât curtea de judecată a lui Dumnezeu, când se vor examina toate persoanele care au exista vreodată pe pământ. Sentinţa pronunţată va fi atât de severă, fiindcă violenţa dă pe faţă cel mai bine ceea ce se află în interiorul nostru. Aşa cum am mai spus, nu există „creştinism violent” şi nici „creştini violenţi”. Dacă există cineva care crede că poate fi urmaş al lui Hristos lăsând ca violenţa să se manifeste în viaţa sa, atunci înseamnă că se înşeală amarnic. Violenţa de orice fel nu are ce căuta în viaţa noastră. Nu există „cruciade” pentru Hristos. Creştinismul autentic nu are nevoie de forţă pentru a se impune. El este asemenea soarelui ce luminează pe bolta cerului, asemenea izvoarelor cristaline ce ne satisfac setea, asemenea holdelor de grâu ce ne oferă pâinea cea de toate zilele. Creştinismul adevărat se cere mereu redescoperit şi în continuu demonstrat înaintea întregii lumi.

 

Aici putem spune despre o „lege a cauzei şi a efectului”, în sensul în care violenţa este distructivă şi autodistructivă. Ea nu poate aduce nimic bun, oricât de mult ar fi justificată prin fel de fel de raţionamente. Nu există nimic mai sfidător faţă de Creatorul universului şi faţă de fiinţele cereşti, decât să te laşi stăpânit de violenţă. De fapt, un om stăpânit de un astfel de principiu va încerca să se manifeste ca un dumnezeu, stăpânind peste ceilalţi, sau încercând să îşi impună voinţa, indiferent de consecinţe. O astfel de persoană nu are ce să caute în ceruri, unde bunătatea, toleranţa şi armonia sunt regula, şi nu excepţia, relaţiilor dintre fiinţele care şi-au menţinut chipul divin în ele. Nu poţi avea pe Dumnezeu în inimă şi să mai fii violent. Aşadar, judecata divină va da pe faţă ceea ce este în interiorul nostru şi ce anume ne animă.

 

Judecata divină nu va corecta viaţa noastră, fiindcă acest lucru trebuie să se întâmple înainte de a ajunge acolo. De aceea, este necesar ca în fiecare ocazie a vieţii pe care o trăim să căutăm să cultivăm principiile de mare valoare descoperite în cuprinsul Sfintelor Scripturi. Orice urmă de violenţă trebuie să fie detectată şi dată la o parte. Nu spun că va fi simplu, dar nu este nici imposibil. Exercitând puterea nobilă a stăpânirii de sine, vom elimina treptat toate acele atitudini ce ne determinau să fim răi şi violenţi. De asemenea, cultivând trăsăturile opuse, vom obţine putere pentru a contracara partea negativă ce ne îndeamnă la acţiuni nesăbuite şi la răutate. Treptat, avansând pas cu pas vom ajunge să ne însuşim pe deplin un comportament lipsit de violenţă, fără pată. Pot spune că pe măsură ce vom lepăda veşmintele răutăţii ne vom simţi eliberaţi de o mare povară. Puterea harului divin ne-a fost pusă la dispoziţie, prin urmare haideţi să o şi folosim pentru a fi preschimbaţi după chipul Creatorului divin, adică a lui Hristos. Este posibilă o schimbare decisivă a vieţii, dacă dorim cu adevărat acest lucru, iar rezultatele vor fi binecuvântate atât pentru prezent, cât şi pentru veşnicie. Nu merită oare ca acest ideal să îl menţinem mereu înaintea ochilor noştri, pentru a-l urma?

 

Rugăciune pentru a ajunge să ne însuşim nonviolenţa ca trăsătură de caracter, pe care să o practicăm în orice vreme, şi deopotrivă pentru a putea primi putere divină cu scopul de a reflecta într-un mod nedistorsionat sfinţenia lui Dumnezeu.

 

„Să nu fii violent este răspunsul la toate dilemele de ordin moral pe care le avem şi reprezintă nevoia stringentă ca umanitatea să învingă într-un mod pozitiv tendinţele spre asuprire şi violenţă. Omenirea trebuie să evolueze în a soluţiona toate conflictele într-o manieră care să respingă actele de răzbunare, agresiunea şi obiceiul de a răspunde cu aceeaşi monedă. Fundamentul pentru o astfel de metodă îl reprezintă iubirea.” – Martin Luther King, Jr.

 

Dilemele de ordin moral ale umanităţii nu pot fi rezolvate prin intermediul forţei. Niciodată nu s-a putut obţine o pace durabilă prin exercitarea puterii brutale a forţei şi războiului. Conflictele nu pot fi stinse în felul acesta. De aceea, trebuie să existe o cale superioară de atingere a obiectivului armoniei între oamenii acestui pământ şi Creatorul întregului univers. Rezolvarea trebuie să plece de la abandonarea metodelor bazate pe violenţă şi utilizarea principiilor pozitive ale iubirii divine ce ne este prezentată în cuprinsul Sfintelor Scripturi. În Biblie avem expuse elementele de bază ale acţiunilor nonviolente ce au drept scop vindecarea rănilor produse de către păcat pe pământ. Abia atunci când aceste principii vor fi puse în aplicare, vom putea asista la vindecarea conflictelor la care suntem martori pretutindeni în jurul nostru. Dar mai ales, vom găsi rezolvarea conflictului ce se dă în interiorul nostru între principiile superioare ale iubirii şi cele inferioare ale răului.

 

Este necesar un salt spiritual interior pentru a ajunge ca omenirea să treacă la o abordare superioară a conflictelor ce abundă în lumea noastră. Dacă am asimila principiile expuse de către Domnul Isus Hristos, atunci am putea să avem o atmosferă mult mai bună pe pământ, ba chiar am asista la o evoluţie spectaculoasă a tuturor lucrurilor şi evenimentelor. În loc să mai fim asaltaţi de un potop de probleme, am avea soluţii la fiecare pas pentru vindecarea semenilor. Chiar dacă lumea noastră ar mai exista multă vreme în forma pe care o ştim acum, totuşi am trăi altfel, fiindcă puterea divină ne-ar da înţelepciunea pentru a şti cum să ne comportăm în societate, familie şi biserică. În loc să mai avem o lume dezbinată, plină de ură, în care violenţa şi agresiunea sunt la tot pasul, am putea să ne bucurăm de un climat constructiv în care să ne pregătim pentru viaţa viitoare. Trebuie bine înţeles, scenariul apocaliptic noi îl generăm, prin faptul că ne lăsăm dominaţi de violenţă, în loc să căutăm să rezolvăm cu adevărat lucrurile aplicând balsamul vindecător al iubirii.

 

Răzbunarea exprimă conceptul primitiv al dreptăţii, care încearcă să răsplătească folosind aceeaşi monedă, ba chiar cu „vârf şi îndesat”. De aceea, atunci când dăm drumul manifestării violenţei, ea se va extinde dincolo de ceea ce s-a intenţionat iniţial. Poate la început am dorit să oferim doar un exemplu, pentru a corecta pe cineva greşit, însă ulterior constatăm că am ajuns la un adevărat război purtat „pe viaţă şi pe moarte”, în care orgoliile rănite se dezlănţuie sub forma de patimi lipsite de judecată şi raţiune. Cred că niciodată agresiunea şi „răspunsul cu aceeaşi monedă” nu ne vor conduce la rezolvarea reală a problemelor cu care ne confruntăm. Chiar dacă uneori ni se pare just să procedăm astfel, rezultatul va fi doar o amplificare crescândă a conflictului dincolo de orice limită, până la atingerea gravă, sau chiar distrugerea, uneia dintre părţi. Fondul situaţiei va rămâne neexplorat, cât timp armele vor avea primul glas şi puterea de a decide. De aceea, armele trebuie puse la locul lor, adică în teacă, pentru a putea purta un dialog civilizat, constructiv, reliefând dorinţa rezolvării temeinice a situaţiilor apărute.

 

Nimic nu era mai dăunător învăţăturii predicate de către Domnul Hristos decât folosirea violenţei. În zadar de-a lungul veacurilor, biserica a încercat să îşi impună dogmele prin utilizarea armelor. Degeaba a fost apărat creştinismul cu sabia. În cele din urmă, aceste mijloace nu au făcut decât să îi submineze influenţa, până când s-a ajuns la apostazia şi secularismul modern. Gestul celui care a scos sabia pentru a-L apăra pe Domnul Hristos demonstra că persoana în cauză nu înţelesese nimic din esenţa mesajului creştin şi avea nevoie de o pocăinţă temeinică pentru a-l descoperi. Dacă în istoria creştinismului nu s-ar fi apelat la forţa armelor, atunci puterea spiritualităţii sale de excepţie s-ar fi impus de la sine raţiunii şi conştiinţei oamenilor. Ştiind toate aceste lucruri, Domnul Hristos, chiar şi în acele momente de încercare extremă, a interzis scoaterea armelor pentru a se apăra de loviturile adversarilor Săi de moarte. Exemplul Său trebuie să devină exemplul nostru.

 

Dumnezeu doreşte să ne câştige pentru împărăţia viitoare, în care violenţa va fi în totul exclusă. De aceea, orice deprinderi bazate pe un astfel de principiu trebuie să fie date la o parte de către toţi cei ce doresc să Îl urmeze pe Maestrul divin. Pe de altă parte, violenţa naşte violenţă, iar cei care o cultivă vor fi în cele din urmă nimiciţi de consecinţele acţiunilor lor. Chiar dacă acest lucru nu se împlineşte pe deplin în timpul scurt al vieţii noastre pe acest pământ, în lumina judecăţii viitoare a lui Dumnezeu, orice persoană care a nutrit violenţă şi nu a abandonat acest principiu „va culege ceea ce a semănat”. Manifestările violenţei sunt dintre cele mai variate, pornind de la gânduri pline de ură, trecând la vorbirea aspră şi ajungând până la întreprinderea de acţiuni menite să distrugă pe adversar. În nici o ocazie şi sub nici o formă nu ar trebui să procedăm astfel. Creştinismul descoperă natura nonviolentă a tuturor lucrurilor create de către Dumnezeu. El ne arată că iubirea se află la temelia tuturor lucrurilor. Fără a fi pasivi în faţa răului, noi nu trebuie să împrumutăm armele acestuia.

 

La modul practic, un creştin va pune „sabia la locul ei”, adică în teacă, în sensul în care printr-un puternic control de sine va cenzura orice fel de exprimări violente, apelând la puterea harului divin şi cultivând deprinderi corecte în locul acestora. Mai precis, atunci când va fi provocat să răspundă cu „rău pentru rău”, va căuta să exprime ceea ce este bun şi adevărat, iar dacă nu este înţeles, se va retrage din acel loc, aşa cum proceda şi Domnul Hristos când împotrivirea creştea prea mult. Retragerea din faţa situaţiilor în care am epuizat mijloacele binelui, nu reprezintă un act de laşitate, ci de înţelepciune, pentru a nu te lăsa contaminat de rău şi deopotrivă pentru a nu deveni victima celor care îl comit. Făgăduinţa Domnului este că El ne va deschide o cale în „altă cetate”. Iar când plecăm, trebuie să dăm uitării tot ce a fost. Gestul „scuturării prafului de pe picioare” are ca aplicaţie şi lăsarea în seama judecăţii lui Dumnezeu a tot ceea ce s-a întâmplat. Noi nu trebuie să purtăm resentimente în suflet. Dumnezeu ne va deschide de fiecare dată o nouă cărare.

 

 

Reprezentanţii religiei din timpul Domnului Hristos era violenţi şi gălăgioşi în manifestările lor, plini de ură şi de invidie. Oricât de mult ar fi invocat ei învăţăturile primite prin Moise de la Dumnezeu, ei continuau să rămână stăpâniţi de Cel Rău. În domeniul religiei, interpretarea dată de aceşti lideri era la fel de violentă precum cugetul lor, învăţând pe ceilalţi că Dumnezeu va ridica pe Israel pentru a domina întreaga lume, că urmează un regat mesianic ce va distruge neamurile, inclusiv pe romani, iar urmaşilor după trup ai lui Avraam le va da o stăpânire plină de slavă şi bogăţii nesfârşite. În loc să insiste pe partea interioară a religiei, axată pe cultivarea unui caracter blând, după chipul lui Dumnezeu, ei întăreau pe oameni în deprinderile lor violente şi rele, dându-le binecuvântarea religiei. Din nefericire, aşa a procedat şi creştinismul mai târziu, iar principiile fundamentale ale credinţei adevărate au fost date uitării. Lumea a respins un astfel de creştinism şi tocmai de aceea este necesar mai mult decât oricând să oferim adevărata imagine a învăţăturii Domnului Hristos prin bunătate, blândeţe şi iubire.

 

Prezentarea lui Dumnezeu sub o formă răzbunătoare, violentă, face un mare deserviciu cauzei adevărului, fiindcă ne conduce la o imagine falsă, care lucrează în noi răzvrătirea sau cel mult, supunerea silită. A nu fi conştient de natura nonviolentă, bună şi iubitoare a lui Dumnezeu, înseamnă că de fapt tu nu Îl cunoşti pe Dumnezeu. Tocmai de aceea Domnul Hristos spunea liderilor religioşi din acele timpuri că ei „nu Îl cunosc pe Dumnezeu”. În plus, dincolo de motivaţia plină de teamă, care nu conduce la o evlavie autentică, imaginea unui Dumnezeu răzbunător conduce pe ceilalţi oameni să Îl urască, iar pe cei care se pretind adevăraţi închinători să se comporte rău cu semenii lor, încercând să îşi impună într-o manieră violentă credinţa lor. Prin urmare, dincolo de falsa evlavie generată de o astfel de imagine, se ajungea la utilizarea mijloacelor Celui Rău pentru impunerea credinţei în Dumnezeu. Ori o astfel de religie este în mod clar compromisă, Cel Rău substituindu-se lui Dumnezeu ca imagine şi practică.

 

Ucenicii au înţeles, atunci când Domnul Hristos nu a reacţionat să se apere de agresorii Săi, că totul este pierdut şi nu mai rămâne decât să-şi scape viaţa. Fuga lor a demonstrat în mod clar că ei nu înţeleseseră adevărul de bază împărtăşit de către Domnul Hristos, că Dumnezeu este plin de îndurare şi că venise timpul pentru aducerea marii jertfe ispăşitoare. În plus, a nu răspunde la o agresiune clară, însemna un semn de slăbiciune, fapt pentru care în mod instinctiv au înţeles că trebuie să se despartă de Isus din Nazaret. Toată speranţa lor s-a năruit într-o clipă, iar acum îşi dădeau seama că s-au înşelat în aşteptările lor. Regatul mesianic nu avea cum să mai apară prin Isus din Nazaret. De fapt, ei aveau aceeaşi imagine greşită asupra lui Dumnezeu, ca a liderilor religioşi din acele timpuri. Comportamentul lor violent şi competitiv era generat de o astfel de concepţie falsă, de care nu reuşiseră să scape în toţi aceşti ani în care fuseseră instruiţi de către Domnul Hristos.

 

Violenţa cheamă violenţa. Cine scoate sabia va fi ucis de sabie, dacă nu se grăbeşte să o pună la loc. De îndată ce omul a căzut în păcat, comportamentul violent a început să se manifeste, culminând cu uciderea lui Abel şi continuând cu generalizarea acestui mod de a fi în timpul de dinainte de potop. Nu trebuie să credem că acest fel de a fi se rezumă doar la ucidere. Violenţa se manifestă în orice gen de competiţie în care încercăm să fim înaintea celorlalţi, să fim mai „buni”, adică mai puternici, mai tari decât ceilalţi, având intenţia de a-i domina şi supune. Dacă nu vom trece la principii superioare de acţiune, violenţa ne va ucide şi pe noi în cele din urmă. Nimic bun nu poate ieşi atunci când ne manifestăm prin acte de răutate, cruzime şi dominaţie asupra celorlalţi. Acest principiu rău ne răpeşte partea bună a sufletului, ne întinează viaţa şi ne compromite caracterul. În final, vom constata că nu este posibil să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu din cauză că un astfel de comportament ne-a descalificat pentru viaţa veşnică, unde pacea, armonia şi iubirea sunt principiile definitorii.

 

„Răbdarea şi credinţa sfinţilor” în acest context se referă la faptul că toţi cei credincioşi vor ajunge să lepede orice formă de violenţă, să lase sabia la locul ei, lăsând loc judecăţii lui Dumnezeu. Deşi provocaţi, asemenea Domnului Hristos, ei nu vor răspunde cu răutate, mânie şi forţă. Deşi confruntaţi cu puterile răului, ei nu vor răspunde cu aceeaşi monedă, ci cu răbdare vor continua să se încreadă în Dumnezeu şi să reacţioneze în felul Domnului Hristos. Acest lucru este posibil fiindcă în mintea lor s-a produs o mutaţie semnificativă. Ei au înţeles cum se comportă Dumnezeu, faptul că El este iubire şi bunătate, plin de îndurare şi de bunăvoinţă. Cunoscând un astfel de Dumnezeu, ei au fost modelaţi pentru a-L reflecta în această lume. Deşi nu le-a fost simplu să îşi reprime tendinţele violente, totuşi prin răbdare şi prin puterea harului, ei au cultivat principiile Împărăţiei cerurilor chiar în timpul în care s-au aflat în mijlocul unei lumi corupte.

 

Rugăciune pentru a ne însuşi principiile superioare de acţiune reflectate în viaţa Domnului Isus Hristos şi pentru a trece la o abordare nonviolentă a problemelor vieţii de zi cu zi, ajungând astfel să reflectăm într-un mod corect pe Dumnezeu.

 

„A nu răspunde cu violenţă reprezintă o armă puternică şi justă, care taie fără a răni şi înnobilează pe omul care o manifestă. Este o sabie care vindecă.” – Martin Luther King, Jr.

 

Orice armă este destinată rănirii şi uciderii adversarului. Prin urmare, a vorbi despre o armă care „taie fără a răni” reprezintă aparent o contradicţie. Însă dacă vom privi lucrurile dintr-o perspectivă corectă, vom înţelege că nonviolenţa este o armă de răspuns împotriva răului într-o manieră care să ne protejeze în a nu împrumuta caracteristicile violente ale păcatului. Nu este simplu să te lupţi cu partea negativă. Nu este uşor să deţii arme potrivite de luptă, care să contracareze influenţa nefastă a tendinţelor rele. Dar pe de altă parte, este esenţial să foloseşti armele pe care binele ţi le pune la dispoziţie. În Sfânta Scriptură ni se spune să „învingem răul prin intermediul binelui”, adică să nu răspundem în acelaşi mod faţă de agresivitatea cu care s-ar putea să fim trataţi. Prin urmare, nonviolenţa reprezintă o armă de luptă care are drept scop vindecarea, fiindcă ea este destinată să lovească răul şi nu pe persoana care într-un mod nefericit a ajuns să fie posedată de către acesta.

 

Nonviolenţa reprezintă răspunsul pe care ar trebui să îl avem în minte ori de câte ori se produc agresiuni împotriva noastră. Acest lucru nu înseamnă să aştepţi resemnat să fii atacat şi să stai pasiv în faţa împrejurărilor. Dimpotrivă, este vorba de a nu răspunde „cu rău pentru rău” atunci când suntem confruntaţi, a nu împrumuta metodele şi armele adversarului, ci de a răspunde fără a nutri ură, fără a utiliza mijloace violente şi dovedind o nobleţe a caracterului, care are o putere de influenţă de o mie de ori mai eficientă decât cel mai bun armament. Prin urmare, vom redefini noţiunea de armă, ca instrument destinat să distrugă răul, dar să câştige pe adversar, cel puţin prin puterea exemplului personal. Violenţa nu reprezintă singura cale pentru a te impune asupra celorlalţi. În fond, dorinţa noastră nu este de a ne distruge adversarul, ci de a-l câştiga pentru a veni alături de cauza binelui. Din acest punct de vedere, dacă dorim să slujim cauzei binelui, vom căuta să utilizăm arme care să fie puternice în a salva pe cei dominaţi de principiile negative, în sensul că niciodată nu vom folosi minciuna, ura, mânia sau alte lucruri în felul acesta.

 

Domnul Isus Hristos în permanenţă a utilizat arma convingerii şi a impunerii prin forţa argumentelor. El niciodată nu a încercat să folosească violenţa sau forţa pentru a-Şi câştiga adepţi. Exemplul Său ne este oferit cu scopul de a-l urma în fiecare etapă a vieţii noastre. Nu este posibil să fim urmaşi ai Săi, dacă vom da pe faţă manifestarea principiilor violente, care de drept aparţin Celui Rău. În privinţa eficienţei „armelor” folosite de către Domnul Isus Hristos, este suficient să citim raportul biblic şi să urmărim evoluţia evenimentelor de mai târziu, aşa cum ne raportează istoria ulterioară a evenimentelor. Dacă am urma aceeaşi cale a prezentării în mod paşnic şi lipsit de violenţă a Evangheliei, atunci am avea un impact similar vremurilor apostolice. În acest moment ţin să subliniez că orice manifestare violentă în domeniul religiei, se constituie ca un deserviciu adus elementului spiritual pe care Domnul Hristos ni l-a lăsat prin intermediul Sfintelor Scripturi. Atunci când începem să ne atacăm unii pe alţii, când lăsăm ca patima să vorbească, în mod sigur ajungem să trecem fără să ne dăm seama de partea răului. Niciodată „răul nu poate fi învins prin rău”, ci doar prin exercitarea naturii nobile a caracterului divin.

 

Nonviolenţa mărturiseşte despre o putere superioară, ce transcede prezentul, ce nu poate veni decât de la Dumnezeu. În acest sens, a fi lipsit de violenţă, înseamnă că ai ajuns să fii părtaş naturii divine, iar caracterul tău a fost înnobilat cu frumuseţea fără de seamăn a lui Hristos. Nu mă refer doar la abţinerea de la acţiuni şi fapte cu o tentă violentă, ci deopotrivă la manifestarea unor atitudini şi gânduri care să fie izvorâte din principiile superioare ale iubirii. Când vom ajunge să fim părtaşi naturii divine, atunci orice formă de violenţă va dispărea din suflet. Vom constata cu surprindere, că în loc de a mai răspunde într-un mod mânios şi lipsit de sensibilitate, atunci când suntem provocaţi, vom dovedi o răbdare şi o stăpânire de sine ce nu pot veni decât de la Dumnezeu. Nu este suficient doar să părem nonviolenţi, în timp ce în suflet clocoteşte resentimentul, amărăciunea şi ura. Acest lucru ar fi ca o mască peste un caracter complet diferit. Iar pentru o astfel de situaţie, nu pot spune decât că orice mască va cădea în momentele cele mai neaşteptate, aducând dezamăgire din partea celor ce ne credeau pe cuvânt. Dimpotrivă, curăţirea de violenţă începe din interiorul inimii, avansând progresiv către facultăţile exterioare, iar în final schimbând şi înnobilând întreaga viaţă.

 

Sabia este făcută să taie şi să ucidă. Însă din punct de vedere spiritual, există „săbii” care aduc vindecarea prin faptul că separă ceea ce este rău de cel care a ajuns să fie stăpânit de natura inferioară sau de către tendinţele negative. O astfel de sabie va aduce nu distrugerea, ci vindecarea adversarului, ceea ce concordă cu intenţia planului de mântuire alcătuit pentru oamenii acestui pământ. Sabia „adevărului” mânuită cu pricepere şi iubire va aduce vindecare pentru cei afectaţi de bolile grave, ce afectează caracterul, în genul: răutăţii, amărăciunii, supărării, urii şi altele în felul acesta. Sabia Cuvântului divin, aşa cum îl citim din Sfintele Scripturi, ajunge să separe ceea ce este rău de fiinţa noastră lăuntrică, pentru a ajunge să reflectăm frumuseţea de caracter a Domnului Hristos. Prin intermediul acestui Cuvânt, ajungem să fim câştigaţi de frumuseţea fără de seamăn a darului oferit de către Dumnezeu Tatăl în favoarea noastră, şi astfel să privim cu nădejde către timpul în care toate lucrurile vor fi restaurate spre slava lui Dumnezeu. Întotdeauna sabia Cuvântului va lovi păcatul, iar în timpul judecăţii finale, intenţia divină va fi îndeplinită prin distrugerea a tot ce înseamnă păcat şi rău pe pământ.

 

Când vom ajunge să manifestăm caracterul divin nonviolent în toate împrejurările vieţii, vom constata că totul se va schimba în jurul nostru. Din victime ale unor împrejurări nefavorabile, vom putea să devenim luptători plini de zel pentru cauza lui Dumnezeu. În loc de a ne mai plânge de slăbiciunea noastră sau de răutatea lumii, vom ajunge să manifestăm o putere vindecătoare către toţi cei pe care îi întâlnim pe cărarea vieţii. Imposibilul va deveni posibil, iar lucruri cu totul deosebite se vor realiza în viaţa noastră. Contemplarea adevărului divin ne va aduce putere şi regenerare, iar evenimentele ce se produc în jurul nostru nu ne vor mai afecta într-un mod negativ. Aş putea spune, că dacă am ajunge într-o astfel de condiţie, chipul lui Hristos ar ajunge să se manifeste pe deplin în noi, iar venirea Sa ar fi mai aproape decât ne-am putea imagina. Punerea în aplicare presupune însă un exerciţiu personal şi o temeinică pregătire spirituală prin studierea Cuvântului lui Dumnezeu unită cu rugăciunea, vegherea şi acţiunea. Însă depunerea unui astfel de efort ar fi benefică pentru fiinţa noastră lăuntrică şi deopotrivă pentru întreaga noastră viaţă.

 

Dumnezeu nu se schimbă de la o etapă la alta din istoria umanităţii. El nu este supus împrejurărilor şi temporalităţii. Prin urmare, nu putem vorbi de o schimbare a lui Dumnezeu în ce priveşte manifestarea iubirii Sale faţă de noi. Porunca menţionată de Moise avea o formulare adecvată timpului când a fost dată, ce ţinea cont de posibilităţile de înţelegere ale celor cărora le fusese adresată. Dintr-o simplă citire a Vechiului Testament, vom distinge cu uşurinţă faptul că poporul lui Dumnezeu din acele timpuri avea o puternică dorinţă de a fi asemenea naţiunilor din jur, iar aici includ şi violenţa. În acele vremuri, cu cât o naţiune era mai agresivă, cu atât ea era mai puternică şi reuşea astfel să se impună asupra celorlalţi. Nu este într-o mare măsură acest lucru valabil şi astăzi? Dar pe măsură ce adevărul divin a fost tot mai puternic descoperit, a devenit clar că lui Dumnezeu nu Îi place violenţa, ci dimpotrivă El aşteaptă ca oamenii să se comporte într-un mod nobil unii faţă de ceilalţi, manifestând iubire în loc de ură, bunătate în loc de resentimente. Prin urmare, porunca dată de către Domnului Hristos nu vine să modifice decât aspectele contextuale din descoperirea dată lui Moise. Domnul Hristos şi Moise nu se contrazic, ci fiecare vorbeşte conform cu timpul şi locul rânduit de către Dumnezeu.

 

„A-ţi iubi vrăjmaşii” înseamnă să nu dai curs violenţei ca răspuns la provocările ce vin din partea acestora. Înseamnă să nu te laşi animat de ura şi mânia pe care aceştia o manifestă faţă de tine. Dar mai mult, înseamnă să doreşti să îi câştigi de partea adevărului şi dreptăţii. Pentru a ajunge la acest lucru, este esenţial să înţelegem că adversităţile de orice fel sunt îngăduite de către Dumnezeu cu scopul de ne ajuta să demonstrăm că principiile adevărului şi dreptăţii sunt superioare lucrurilor ce vin din direcţia păcatului. Dacă vom lăsa ca mânia să ne domine, ca resentimentele să ne copleşească, atunci în scurt timp vom ajunge să cădeam sub stăpânirea Celui Rău, devenind agenţii săi. Răul se propagă prin rău, iar când violenţa a ajuns în interiorul sufletului, chiar dacă pare justificată, vom constata că de fapt ne-am contaminat, şi chiar dacă ne-am distrus adversarul, răul ce aducea adversitate doar şi-a schimbat locul de găzduire. Nu este simplu să te lupţi cu răul, şi de aceea, nu trebuie folosite decât armele ce ne-au fost încredinţate de către Dumnezeu.

 

Imaginea cea mai clară a nonviolenţei lui Dumnezeu este conferită de providenţa Sa generală, prin intermediul căreia ne sunt oferite resursele necesare supravieţuirii pe pământ. Lumea naturală ne vorbeşte tot timpul despre bunătatea plină de îndurare a lui Dumnezeu. Ploaia care vine la vreme, recoltele ce îşi aduc rodul, munca zilnică ce ne aduce satisfacţia de a mai fi putut trece o zi, toate acestea şi multe altele, mărturisesc despre un Dumnezeu iubitor şi plin de îndurare. Dacă am studia toate aceste realităţi simple din jurul nostru, atunci am înţelege că ori de câte ori apelăm la violenţă, de fapt încălcăm principiile ce stau la baza alcătuirii întregului univers. Dar ori de câte ori alegem să ne comportăm într-un chip rău şi lipsit de compasiune, vom constata că suferinţa şi nefericirea vor veni pe urmele noastre. Nu putem să fim fericiţi cât timp încălcăm dreptul celorlalte fiinţe de a trăi pe pământ.

 

 

A fi desăvârşit înseamnă a fi în armonie cu Singurul care este desăvârşit, adică să fii adus într-o vie legătură cu Dumnezeu. Desăvârşirea despre care vorbeşte Domnul Hristos, se referă la răspunsul nonviolent în faţa celor ce ne nedreptăţesc, fapt care nu face altceva decât să contureze iubirea divină ce se manifestă faţă de oamenii nerecunoscători ai planetei Pământ. Numai un Dumnezeu desăvârşit putea să răspundă cu iubire faţă de cei care L-au desconsiderat în atât de multe ocazii. De aceea, nonviolenţa reprezintă manifestarea supremă a iubirii lui Dumnezeu şi a desăvârşirii Sale.

 

Această desăvârşire nu se poate dobândi decât prin credinţa în Isus Hristos, care ne va conduce să primim toate atribuitele naturii Sale umane glorificate în urma înălţării la ceruri. De fapt, nu vorbim despre un singur atribut divin ce ne este acordat la un anumit moment, ci de un întreg caracter ce se va manifesta în interiorul nostru, aducând sub stăpânirea sa toate aspectele vieţii noastre. Aşadar, un prim pas va consta în înţelegerea Cuvântului divin aşa cum ne este el oferit prin Sfintele Scripturi. După aceea, prin credinţă va trebui să cerem ca Dumnezeu să ne ofere darul complet al mântuirii prin împărtăşirea cu atributele Domnului Hristos în ce priveşte viaţa şi evlavia, iar astfel vom transformaţi pe deplin.

 

Rugăciune pentru a ajunge să fim înnobilaţi interior prin intermediul manifestării unui caracter nonviolent, indiferent de situaţie şi deopotrivă pentru a fi făcuţi desăvârşiţi în ce priveşte atitudinea şi gândirea, aşa cum ne este descoperit prin intermediul Sfintelor Scripturi.

 

 „A nu răspunde cu violenţă înseamnă să preîntâmpini nu numai comiterea violenţei fizice exterioare, dar deopotrivă violenţa interioară în spirit. Nu este suficient să refuzi să iei viaţa unui om, ci deopotrivă trebuie să refuzi să îl urăşti.” - Martin Luther King, Jr.

 

Domnul Isus Hristos spunea că toate acţiunile noastre pornesc din interiorul nostru, din inima noastră, fapt pentru care nu va fi suficient să veghem asupra comportamentului nostru, dacă nu se va schimba ceva la nivelul motivaţiilor interioare pe care le avem. Nu este cu putinţă să dovedim suficientă stăpânire de sine pentru a ne reprima pornirile violente, dacă aceste tendinţe nu au fost deja controlate la nivelul imaginaţiei şi cugetului. În acest punct, foarte multe persoane greşesc încercând să îşi corecteze doar partea exterioară a conduitei lor. Încă o dată revin şi insist asupra greutăţii acestor cuvinte: nu este suficient să încercăm să părem mai buni, dacă în interiorul nostru nu s-a produs o mutaţie fundamentală. „Pomul bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele” şi „din adâncul inimii vorbeşte gura”, prin urmare lucrarea de eliminare a violenţei din viaţa noastră trebuie să înceapă de la izvoarele vieţii. Până când gândurile noastre şi sentimentele noastre nu se vor schimba, vom rămâne aceeaşi oameni violenţi şi răi.

 

A da la o parte din suflet orice urmă de mânie, reprezintă cea mai nobilă lucrare ce ne-a fost încredinţată de către Dumnezeu. Cu siguranţă că este bine să cultivăm virtuţile pozitive în genul iubirii, răbdării şi îndurării, dar toate acest lucruri vor fi compromise cât timp mai rămâne o cât de mică urmă de violenţă în interiorul nostru. Este de ajuns să avem doar câteva tendinţe, aparent nesemnificative, spre a răspunde cu mânie, astfel încât acest lucru să devină suficient pentru a compromite cultivarea trăsăturilor pozitive de caracter. Din acest punct de vedere, nu voi avea cuvinte să pot exprima pe deplin cât de important este să veghem şi să eliminăm din viaţa noastră orice urmă de violenţă.

 

Să nu mai urâm pe nimeni, şi aici includ orice lucru, nu numai fiinţele omeneşti, reprezintă un ideal tangibil prin intermediul harului lui Dumnezeu. Nu cred că vom putea să devenim asemănători cu Domnul nostru cât timp există urme de ură şi mânie în sufletul nostru. Această posibilitate este deschisă de faptul că putem să fim transformaţi, regeneraţi interior prin lucrarea tainică a Duhului Sfânt. Pe de altă parte, Duhul lui Dumnezeu nu va lucra cât timp noi nu punem la lucru puterea noastră de alegere cu scopul de a cultiva sentimentele adevărului, binelui şi iubirii. Chiar dacă la început eforturile noastre se vor izbi de zidul rece al înclinaţiilor din suflet, nu va trebui să ne dăm bătuţi. „Şarpele” firii pământeşti nu cedează uşor şi fără luptă. Însă prin perseverenţă şi voinţă, având credinţă în faptul că Dumnezeu lucrează în interiorul nostru, vom constatata după un timp un progres substanţial.

 

Ura prinde la început chip în interior, în cugetul nostru, pornind de la anumite preferinţe pe care le avem, care însă după aceea ajung să se manifeste tot mai puternic, până când ajungem să nu mai putem suferi o anumită persoană. Dacă însă vom refuza să dăm curs sentimentelor de lipsă de simpatie, atunci vom intra pe un teren avantajos pe care vom putea să repurtăm victorii preţioase împotriva violenţei interioare. Acest refuz de a da curs cererilor naturii căzute nu va fi uşor de realizat şi menţinut, dacă nu vom exercita puterea voinţei, uneori până la modul extrem. Nu vreau să descurajez pe nimeni, dar lupta împotriva violenţei interioare este cea mai teribilă în ce priveşte miza şi consecinţele. Un creştin autentic va urca pe drumul eliminării complete a violenţei din suflet, până când lumina fără de seamăn a prezenţei divine va străluci cu putere în interiorul sufletului său. Ajuns pe o astfel de culme a experienţei spirituale, un creştin va ajunge să fie un model şi un exemplu de viaţă ce merită a fi trăită, chiar şi în mijlocul circumstanţelor actuale ale lumii.

 

A nu răspunde cu violenţă atunci când eşti provocat reprezintă o ţintă pe care putem să o atingem, dacă vom căuta să cultivăm deprinderi pozitive, care să înlocuiască vechile căi de reacţie. Din nefericire, tendinţele ereditare sunt foarte puternice în manifestarea violenţei. Ba chiar aş putea spune, că în procesul selecţiei naturale din lumea noastră căzută în păcat, violenţa reprezintă calea de eliminare a celor „slabi” şi de promovare a celor „puternici”. În consecinţă, manifestarea violenţei în lupta pentru existenţă a reprezentat un criteriu de selecţie şi de supravieţuire de-a lungul timpului. În momentul când dorim cultivarea unor tendinţe opuse, cum ar fi răspunsul nonviolent, ajungem deseori în imposibilitatea faptică de a manifesta astfel de trăsături de caracter. Însă dacă vom privi la exemplul dat de către Domnul Isus Hristos, vom distinge extraordinara putere a stăpânirii de sine dovedită chiar în circumstanţe de provocare şi slăbiciune extremă.

 

Reprimarea violenţei interioare şi exterioare va aduce un progres spiritual extraordinar, care va răsplăti pe deplin efortul investit. Când aceste tendinţe vor fi deplin stăpânite vom putea „vedea faţa lui Dumnezeu”, adică percepţia noastră asupra prezenţei divine se va întări considerabil, încât vom ajunge să trăim chiar cu conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu împreună cu noi clipă de clipă. Când violenţa interioară dispare, atunci conştiinţa puterii divine ajunge să fie tot mai clară în noi, iar credinţa ajunge să strălucească în mod deplin. Realizările spirituale care ni se păreau imposibile ajung să fie tangibile. Iar mărturia pe care o vom da înaintea întregii lumi, va fi de aşa natură, încât toţi vor cunoaşte că în interiorul nostru a început să locuiască chiar Domnul Isus Hristos.

 

 

Atitudinile fundamentale în jurul cărora se construieşte orice fel de contracarare a violenţei, se reunesc în jurul triadei: credinţă, nădejde şi dragoste. Atunci când aceste atitudini ajung să fie cultivate în interiorul sufletului, temperamentul violent va fi adus la tăcere. Lupta interioară pentru aducerea naturii noastre în ascultare de cerinţele Cuvântului divin, nu reprezintă un lucru simplu, dar în acelaşi timp nu este ceva imposibil. Când aceste atitudini fundamentale ajung să strălucească cu putere în suflet, atunci orice formă de violenţă este adusă la lumină, expusă pentru a o putea vedea şi abandona. Dezgustul faţă de rău nu este posibil cât timp atitudinile pozitive fundamentale nu ajung să se manifeste cu putere în inima noastră. Dar atunci când trăsăturile pozitive de caracter sunt însuşite pe deplin, se descoperă cea mai de seamă putere spirituală în biruinţa asupra a tot ceea ce înseamnă întuneric şi rău.

 

„O cetate aşezată pe un munte nu va rămâne ascunsă”. Acest lucru este valabil deopotrivă pentru o fortăreaţă a răului, dar şi pentru trăsăturile pozitive pe care Dumnezeu ni le încredinţează prin intermediul Duhului Sfânt. Dacă stăpâneşte violenţa, atunci gândurile, cuvintele şi faptele vor da o mărturie mai mult decât evidentă aspra acestui lucru. Dacă însă iubirea a ajuns să se manifeste în suflet, atunci valurile calde, dar puternice, ale energiei divine se vor propaga din interiorul nostru, şi nimeni din afara noastră nu va rămâne indiferent faţă de această schimbare petrecută în inima noastră. Cred că astfel vom da cea mai puternică mărturie asupra prezenţei naturii divine în interiorul nostru, iar biruinţa interioară pe care o vom dobândi va merita efortul depus. Iubirea manifestată în spirit şi cuget va da ocazia exercitării celor mai alese simţăminte, iar bucuria şi pacea pe care le vom simţi vor întrece cu mult tot ceea ce ne-am fi putut imagina. Când violenţa dispare din suflet, orice fel de teamă încetează să mai aibă putere asupra noastră.

 

Când iubirea preia controlul vieţii noastre, atunci violenţa este dată la o parte, iar firea pământească ajunge să fie răstignită, fără a mai ajunge să ne mai stăpânească. Calmul, bucuria şi pacea vor înlocui răceala, mânia şi supărarea. Ceea ce ne irita înainte, va ajunge să nu ne mai afecteze, fiindcă principiile naturii divine se manifestă cu putere în omul interior. Natura iubirii este opusă violenţei, fiindcă ea se bazează nu pe exercitarea puterii asupra celorlalţi, ci pe călăuzirea blândă către Dumnezeul ceresc. Iubirea divină face să se oprească răul înainte ca acesta să se manifeste. Uimirea noastră va fi mare când vom vedea că până la urmă este mai uşor să fii liniştit decât mânios, că mai la îndemână îţi este să te porţi cu bunătate decât cu ură. Şi această transformare interioară ne va conduce la o experienţă spirituală de excepţie, de care vor beneficia toţi cei care depind de noi.

 

Atitudinile descrise de către apostolul Pavel sunt la îndemâna noastră, fiindcă prin intermediul jertfei Domnului nostru Isus Hristos, toate realizările spirituale dezvoltate în natura umană de către Fiul lui Dumnezeu, devin ale noastre. Când vorbim despre stăpânirea violenţei, de fapt facem referinţă la ceea ce a realizat Domnul Hristos pentru noi, sarcina noastră fiind doar de a primi în mod activ aceste trăsături de caracter. Între aceste înzestrări, iubirea este cea mai de seamă, fiindcă ea ne aduce în contact direct cu inima lui Dumnezeu. Când iubirea ajunge să domnească în suflet, atunci caracterul divin a fost în mod deplin restaurat. Puterea principiului iubirii este aşa de mare, încât nu lasă nici un compartiment al vieţii noastre în afara sferei sale de acţiune.

 

Stăpânirea de sine este deosebit de utilă, ca un prim pas în eliminarea violenţei din suflet, dar ea nu este suficientă, dacă nu se va uni cu însuşirea celor trei principii fundamentale: credinţa, nădejdea şi dragostea. Avem nevoie de credinţă pentru a ajunge să învingem opoziţia înverşunată a firii pământeşti, care încearcă să ne ţină în starea de robie şi de violenţă. Avem nevoie de speranţă, pentru a nu ne da bătuţi, atunci când realizările par a fi nesemnificative în raport cu efortul depus. Dar deopotrivă avem nevoie de un înlocuitor pentru violenţă, şi acesta nu poate fi decât iubirea. Când principiul iubirii ajunge să fie pe deplin însuşit, atunci exerciţiul stăpânirii de sine va fi deosebit de uşor, iar bucuria noastră va fi să putem păşi cu bucurie pe calea luminoasă a părtăşiei la natura divină. De îndată ce acest lucru se realizează în interiorul nostru, atunci nimic din tot ceea ce ni s-ar putea întâmpla de-a lungul vieţii nu ne va mai afecta în vreun fel, astfel încât să ne pierdem credinţa în Dumnezeu. Dimpotrivă, prin exemplul nostru vom ajunge să influenţăm multe persoane să urmeze calea adevărului, binelui şi dreptăţii, abandonând tot ceea ce ţine de întuneric şi rău.

 

Iubirea pe care ne-o oferă Hristos are un izvor supranatural, chiar la tronul lui Dumnezeu. Când ajungem să înţelegem acest adevăr, atunci se produce această schimbare extraordinară ce se numeşte „naştere din nou”. Atunci, indiferent ce se întâmplă în jurul nostru, vom ajunge să manifestăm în mod constant iubirea divină, fără a mai fi afectaţi de răutatea ce abundă în jurul nostru. Atunci vom ajunge să fim calmi în mijlocul celei mai teribile încercări. Atunci puterea divină se va manifesta nestingherit în interiorul nostru, iar înzestrările naturii divine, prin intermediul darurilor spirituale, ne vor conduce la înălţimi spirituale de negândit. Cred că nu avem o idee clară asupra a ceea ce Dumnezeu va face pentru noi, dacă ne vom lăsa câştigaţi de către harul Său minunat. Abia când vom ajunge să permanentizăm experienţa comuniunii cu Dumnezeu, vom putea să distingem avantajele ce decurg din a fi bun, tolerant faţă de semeni şi lipsit de orice formă de violenţă. Abia atunci vom putea înţelege că viaţa, chiar şi cea de pe pământ, merită să fie trăită la potenţialul ei deplin.

Rugăciune pentru a ajunge să dăm la o parte din viaţa noastră orice formă de răutate şi violenţă, începând cu gândurile noastre şi continuând cu ceea ce vorbim şi facem, cu scopul de a-L reprezenta pe Hristos în mijlocul acestei lumi.

 

 

Cu siguranţă că orice elev a experimentat simţăminte de frustrare în genul celor surprinse în această relatare. Reacţiile pot fi dintre cele mai variate, de la murmur şi răzvrătire la complacere şi acceptare pasivă. Ceea ce însă mi se pare important în această relatare, se referă la faptul că este posibil să fii părinte, iar alteori profesor, sau cadru didactic, şi să nu fii în stare să înţelegi simţămintele celui care îţi este copil, sau elev. Multe dintre tensiunile ulterioare ar fi rezolvate, dacă din copilărie ar exista un dialog direct şi sincer dintre adulţii cu autoritate şi copii. Cerinţa de supunere necondiţionată a unui copil faţă de cerinţele celor mai mari ca vârstă, nu reprezintă cea mai bună abordare, dacă nu este însoţită de dialog, simpatie şi explicarea raţiunilor pentru care este necesar aşa ceva. Însă acest lucru necesită timp, răbdare şi multă sensibilitate din partea celor care vor să se apropie de lumea interioară a celor ce le sunt pentru o vreme încredinţaţi spre creştere.

 

În lumea celor mari este posibil să îţi faci cunoscut dezacordul sub diferite forme. Astfel, de la exprimarea verbală a refuzului, la contestarea în instanţă, grevă sau demisie, surprindem o mulţime de metode pentru a pune capăt unei situaţii fără ieşire. Dar pentru un copil lucrurile sunt mai delicate. El este dependent de adulţi. El nu se poate descurca de unul singur. Şi de aceea, el este deosebit de vulnerabil în faţa abuzurilor ce vin din partea celor de care depinde în modul cel mai direct. Putem să condamnăm pe acei părinţi ce abuzează sub diferite forme de copiii lor, dar cât de greu ne dăm seama că lipsa unei comunicări reale dintre părinţi şi copii, deschide uşa către abuzuri mai subtile, dar la fel de dureroase. Cred că suferinţa cea mai mare pe care o poate avea un copil, este de a conştientiza faptul că nu poate să comunice eficient cu adulţii şi mai ales cu proprii săi părinţi. Faptul că încă din copilărie suntem siliţi să purtăm măşti, reprezintă cauza multor rele de mai târziu. Prin urmare, elementele cheie ale relatării se referă la lipsa de comunicare, la purtarea măştilor de tot felul şi la suferinţa de a şti că nu ai nici o şansă de a fi înţeles.

 

 

Privind cu atenţie la aceste versete, vom distinge forţa de excepţie a afirmaţiilor Scripturii. Astfel, înţelegem că Dumnezeu este Singurul care ne înţelege cu adevărat. El ne-a creat. Indiferent de mediul în care am crescut, nu suntem rezultatul hazardului, ci al acţiunii puterii Sale creatoare. Într-o anumită ocazie Domnul Hristos spunea celor care îşi pierduseră credinţa că „până şi firele de păr din cap ne sunt numărate”. În limbajul modern, am putea spune că până şi ultima genă sau cromozom din structura noastră a fost modelată de către puterea lui Dumnezeu, pentru a ne conferi o identitate unică de copiii ai Săi. Dar acest fragment biblic nu se limitează doar la acest aspect, oarecum pasiv al înţelegerii modului în care am fost creaţi de către Dumnezeu. Mai departe se afirmă că El ne înconjoară din toate părţile şi Îşi pune mâna Sa protectoare peste noi. Adică, El intervine în favoarea noastră. Iar dacă un copil, neglijat sau puţin înţeles de adulţi, ar avea ocazia să citească şi să înţeleagă aceste versete, atunci ar ajunge să se încreadă în Dumnezeu cu toată inima sa şi mulţi oameni gen Samuel, David sau Daniel am avea în lumea noastră. Biblia este anume întocmită şi pentru adulţi, dar şi pentru copii, indiferent de vârstă.

 

Dacă vom studia cu atenţie aceste versete, atunci vom înţelege faptul că Dumnezeu ne cercetează de aproape, vine alături de noi, ne înţelege şi acţionează în favoarea noastră. Indiferent de situaţia în care ne-am putea găsi, El cunoaşte toate problemele noastre. Frământările pe care le avem nu Îi rămân ascunse. Tensiunile interioare pe care le simţim, nu Îi sunt necunoscute. Indiferent ce facem, El este prezent şi cunoaşte totul. Până şi gândurile Îi sunt cunoscute. De aceea, El este Singurul care ne înţelege pe deplin şi poate veni în ajutorul nostru. Însă deopotrivă cu această cunoştinţă, El intervine în favoarea noastră. Dacă am avea tot timpul în mintea noastră această învăţătură, atunci niciodată nu am ajunge în situaţii fără ieşire, fiindcă puterea divină s-ar manifesta în favoarea noastră într-un mod extraordinar şi pe deplin. Există o providenţă specială ce se împlineşte cu cel care se încrede cu totul în Dumnezeu.

 

Întreaga Scriptură ne oferă dovezi la fiecare pas pentru a ne încrede pe deplin în Dumnezeu, Creatorul şi Tatăl nostru. Indiferent de situaţiile prin care trecem în viaţă, noi ar trebui să rămânem cu o încredere fermă în El şi în intervenţia Sa în favoarea noastră. Voi insista din nou asupra acestui aspect. Închinarea la Dumnezeu nu se rezumă doar la convingerea că El există şi este prezent împreună cu noi. Aceasta este doar o jumătate din măsura deplină a ceea ce înseamnă credinţă. Încrederea deplină în Dumnezeu se manifestă prin faptul că El intervine în favoarea noastră, corespunzător cunoştinţei ce o are despre noi. Abia având o astfel de viziune putem să ajungem la treapta desăvârşită a încrederii necondiţionate. Iar rezultatele vor fi extraordinare, fiindcă vom deveni martorii lucrurilor mari pe care Dumnezeu le va face în favoarea noastră.

 

Ca o exprimare a credinţei pe care o avem în Dumnezeu, am putea să formulăm următoarea exprimare: „Dumnezeu mă cercetează de aproape, mă înţelege şi vine alături de mine. Indiferent cât de dificile ar fi situaţiile prin care trec, El totuşi rămâne aproape şi îmi oferă mângâierea Sa. Chiar dacă de multe ori simt că nu mai pot face faţă realităţii prezente, chiar dacă uneori simt că pur şi simplu nu mai pot să merg mai departe, El rămâne totuşi alături de mine şi îmi oferă puterea Sa. Intervenţiile Sale minunate în favoarea mea îmi aduc bucurie, pace şi o nădejde fermă. Chiar dacă toţi cei din jur nu mă înţeleg, chiar dacă rămân singur cu gândurile mele, El totuşi continuă să îmi asculte cugetul şi să mă accepte aşa cum sunt. Înaintea Sa nu trebuie să port nici un fel de mască, fiindcă El este un Dumnezeu bun şi îndurător. El niciodată nu mă va părăsi, iar încrederea mea în El va creşte tot mai mult.”.

 

Dacă am urma sfatul biblic şi am cultiva exprimarea credinţei în Dumnezeu atât în cugetare, cât şi în vorbire, am ajunge să ne încredem tot mai mult în El şi să vedem modul în care El intervine în favoarea noastră. De fapt, când vorbim despre intervenţia Sa în pentru noi, nu facem referire la ceva ce nu există. Aici nu este loc pentru autosugestie sau „gândire pozitivă” şi atât. Dimpotrivă, ne gândim la cultivarea capacităţii de a vedea intervenţia Sa în favoarea noastră, de ridicarea acelui „văl”, ce ne împiedică să avem o imagine deplină asupra a ceea ce face tot timpul Dumnezeu pentru fiecare dintre noi. Exprimarea credinţei nu face altceva decât să pună în evidenţă, iar alteori să ne pregătească inima şi mintea, pentru a putea percepe realitatea providenţei divine ce este pusă în mişcare pentru noi într-un sens cu totul special, atunci când manifestăm încredere deplină în El.

 

„De fiecare dată când sunt la începutul unei noi zile, mă gândesc cât de minunat este faptul că Dumnezeu mi-a dăruit bucuria de a avea parte de darul vieţii. Când merg la şcoală, impresii luminoase vin asupra mea atunci când disting realitatea prezenţei Sale împreună cu mine. Experienţe deosebite stau înaintea mea şi acest lucru mă determină să mă exprim într-o manieră plină de bunăvoinţă faţă de ceilalţi, indiferent dacă sunt profesori sau colegi. Ajungând din nou acasă, mă bucur de privilegiul de a avea un cămin în care să locuiesc, părinţi care să se îngrijească de mine, iar când mă privesc în oglindă văd un chip plin de lumină, ce a cules razele speranţei şi încrederii pe care le-a întâlnit de-a lungul zilei. Această imagine pe care o văd, nu este altceva decât reflectarea a ceea ce sunt şi a ceea ce devin tot mai mult cu fiecare clipă. Vreau să aduc bucuria şi încrederea oriunde mă aflu, iar faptele mele să reflecte gândirea mea. Iar atunci când vin înaintea calculatorului, pentru a-mi împărtăşi experienţa vieţii pe Internet, doresc să aduc speranţă, încredere şi bucurie pentru toţi cei care vor citi aceste rânduri.”

 

Am putut observa că aceleaşi realităţi ne pot conduce, în funcţie de atitudinea pe care o avem, la o experienţă spirituală înălţătoare sau dimpotrivă la un simţământ trist şi cenuşiu. Dacă însă vom cultiva recunoştinţa faţă de Dumnezeu în legătură cu providenţa Sa de zi cu zi, atunci vom ajunge să ne dezvoltăm interior într-un mod remarcabil. Dar mai mult decât atât, vom ajunge să gustăm în mod progresiv providenţa specială a lui Dumnezeu, destinată doar celor care au o credinţă deplină în El. Astfel, vom ajunge să ne însuşim clipă de clipă bucuria de a trăi şi de a privi într-o manieră pozitivă experienţa vieţii. Putem să manifestăm în mod constant această atitudine, doar în măsura în care o vom cultiva într-un mod perseverent, revenind ori de câte ori deviem de la ţinta de a fi recunoscători lui Dumnezeu pentru fiecare lucru pe care El în realizează în viaţa noastră.

 

Orice deprindere se cultivă prin exerciţiu. Prin urmare, nu vom vorbi de aşteptarea momentelor când ne simţim „în formă”, ci dimpotrivă, vom cultiva această atitudine de recunoştinţă în toate ocaziile pe care le întâlnim. La modul concret, este bine să limităm exprimările ce au o conotaţie negativă. Putem să relatăm lucruri neplăcute. Uneori chiar este necesar acest lucru. Dar mare atenţie la tonul în care relatăm acele aspecte ce sunt negative. Prea adesea ne lăsăm „luaţi de val” şi amestecăm simţămintele noastre în relatarea unor anumite fapte. Pe de altă parte, ar trebui să nu lăsăm să treacă nici o experienţă pozitivă, fără să o exprimăm în vreun fel printr-un gând, o vorbă sau chiar un gest.

 

De regulă, suntem atât de orbiţi de problemele noastre, încât nu mai distingem farmecul naturii, albastrul cerului de deasupra noastră, formele plăcute ale norilor, mireasma plăcută a florilor, imaginea plină de viaţă a pomilor înverziţi şi altele în felul acesta. De asemenea, ori de câte ori avem ocazia să ne hrănim, este bine să ne gândim că acest lucru a fost posibil fiindcă Dumnezeu s-a îngrijit ca noi să nu ducem lipsă de alimente. Ori de câte ori primim salariul ce ni se cuvine, ar trebui să realizăm că dacă Dumnezeu nu ne-ar fi dat putere şi sănătate, nu ar fi fost cu putinţă să avem un loc de muncă. Şi sunt multe alte experienţe în genul acestora, pe care ar trebui să nu le lăsăm să treacă fără a ne exprima aprecierea şi mulţumirea. Şi dacă vom veghea ca astfel de cuvinte să fie spuse în toate ocaziile pe care le întâlnim, atunci, nu după mult timp, vom ajunge să experimentăm bucuria de a trăi în mijlocul circumstanţelor concrete ale vieţii. Creştinismul nu reprezintă doar o concepţie despre lume şi viaţă, ci deopotrivă el este o experienţă vie a comuniunii cu principiile spirituale descoperite prin intermediul Cuvântului lui Dumnezeu. Atunci când vom ajunge în acest punct, vom descoperi că viaţa are sens, merită să fie trăită, iar realitatea zilnică nu va face decât să dea un contur tot mai luminos mărturisirii de credinţă pe care o avem tot timpul în noi.

 

Rugăciune pentru a aduce în armonie viaţa noastră cu descoperirea adevărului Cuvântului divin şi deopotrivă pentru cultivarea bucuriei de a trăi în mijlocul circumstanţelor concrete prin care trecem, şi de a face pe ceilalţi fericiţi în trecerea noastră prin această lume.

 

 

În primul rând, nu ne vom propune o explorare de natură psihologică a problematicii, dealtfel destul de complexe, a sindromului dezamăgirii. Însă, vom căuta să înţelegem în ce măsură învăţătura oferită de către Sfintele Scripturi ne va veni în ajutor pentru a depăşi astfel de probleme de natură interioară, care în mod clar au legătură şi cu partea spirituală. Dacă vom privi cu atenţie asupra acestor cuvinte, atunci vom distinge reluarea ideii de dezamăgire în raport cu ceilalţi, cu sine şi chiar cu conceptul de viaţă. Nu avem detalii pentru a înţelege cauzele unor astfel de afirmaţii, dar se poate observa că există o tensiune între ceea ce aşteaptă ceilalţi de la tine şi ceea ce eşti cu adevărat, între ceea ce doreşti să devii şi ceea ce se reuşeşti să fii în cele din urmă. Iar în final, între un anumit ideal de a trăi şi ceea ce se întâmplă în realitate. Când se fac astfel de confruntări între aspiraţii şi realizări, este posibil ca oricare dintre noi să fie confruntat cu un simţământ mai mult sau mai puţin accentuat de dezamăgire. Experienţa vieţii pare a fi în mare măsură inferioară aşteptărilor noastre.

 

 

Dacă vom studia cu atenţie aceste versete, vom înţelege că atunci când ne întoarcem „privirea către Dumnezeu”, o schimbare interioară profundă se realizează. Această temă apare destul de frecvent în cuprinsul cărţii Psalmilor. De multe ori psalmistul se apropie cu durere în suflet de Templul lui Dumnezeu, pentru ca ajungând în acel loc să descopere că de fapt toate lucrurile sunt sub stăpânirea Celui Prea Înalt. Din această cauză finalul nu poate fi decât unul slăvit pentru cel care îşi pune încrederea în Cel ce stăpâneşte în ceruri şi pe pământ. Soluţia oferită pentru situaţiile de dezamăgire, când orizontul vieţii se întunecă, este astfel în mod clar subliniată şi anume prin întoarcerea la Dumnezeu, prin comuniunea cu El, putem depăşi orice fel de simţăminte ce ar încerca să ne doboare.

 

Închinarea la Dumnezeu presupune bucurie în orice vreme. Aduceţi-vă aminte de apostolul Pavel, care fiind aruncat în închisoare, continua să Îl laude pe Dumnezeu şi să se bucure fiindcă suferea batjocura lui Hristos. Atunci când te afli în comuniune cu Dumnezeu, totul apare în adevărata sa lumină. Nu ne mai interesează nici ce cred alţii despre noi, nici standardele necorespunzătoare ce ne-au fost puse înainte. Îl vedem pe Dumnezeu care ne iartă, ne înţelege, ne primeşte şi ne ridică din ţărână. Experimentăm revărsarea plină de putere a Duhului Sfânt în inima noastră. Această transformare lăuntrică nu rămâne fără ecou în viaţa pe care o trăim. Chipul se luminează, faţa se destinde. Înfăţişarea devine radioasă şi plină de bucurie. Ceva se întâmplă în interiorul nostru, fiindcă intrăm în posesia unei comori lăuntrice fără egal. Mărgăritarul de mare preţ al cunoaşterii de Dumnezeu străluceşte din interiorul inimii noastre. Astfel, suntem învioraţi şi întăriţi să facem faţă oricărei experienţe prin care s-ar putea să fim chemaţi să trecem în această viaţă. Oferta divină este prin urmare atractivă şi trebuie doar să o primim.

 

Dacă vom citi cu atenţie, vom observa că există o „prefacere lăuntrică” oferită de către Dumnezeu celui ce vine înaintea Sa. Această schimbare a dispoziţiei interioare se realizează prin intermediul închinării la Creatorul nostru ceresc. O redare amplificată a acestor versete ar fi următoarea: “Orice tristeţe a sufletului şi orice amărăciune pot fi vindecate atunci când venim înaintea lui Dumnezeu. Indiferent cât de mare ar fi suferinţa ce ne întristează faţa, când venim în contact cu Dumnezeu vom descoperi vindecarea ce ne este oferită. Atunci, bucuria va lua locul întristării, iar inima noastră se va umple de bucurie şi laude la adresa Domnului nostru ca o pregustare a destinului veşnic în Isus Hristos. Dumnezeu ne răspunde atunci când Îl căutăm, ne izbăveşte de toate temerile pe care le-am putea avea. Lumina bucuriei ia locul întunericului ce ne cuprinde sufletul. Niciodată Domnul nostru nu ne va dezamăgi, ci El ne va scoate la un loc larg din orice necaz ce ar putea veni asupra noastră.”

 

Templul era locul în care închinătorii se întâlneau cu Dumnezeu prin rugăciune, laudă şi sacrificiile ce erau aduse ca exprimare a credinţei în îndurarea divină. Sub o formă sau alta, religia era concentrată pe ceea ce se desfăşura în Templu, iar învăţătura pe care o primeau cei care luau parte, era de natură să îi transforme pentru a putea sta înaintea unui Dumnezeu sfânt. Această experienţă spirituală avea un efect înălţător asupra întregii vieţi. Am putea spune că un adevărat închinător ajungea să experimenteze o regenerare interioară, o adevărată „naştere din nou”. Pentru noi, astăzi, noţiunea de Templu nu se mai aplică neapărat unui loc, ci mai degrabă experienţei de transformare interioară ce se produce ori de câte ori ne îndreptăm cugetele către Dumnezeu. Templul este într-un anumit sens în interiorul nostru. Bineînţeles, mă refer la noţiunea de „Templu al Duhului Sfânt”. Pe de altă parte, Templul face referinţă şi la realităţile extraordinare ce se desfăşoară înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu, aflat în ceruri.

 

De fiecare dată când ajungem să examinăm un anumit subiect biblic, este bine să ajungem la etapa personalizării a ceea ce am studiat. Astfel, pe baza a ceea ce am înţeles din versetele anterioare, exprimarea personalizată ar putea fi următoarea: „Indiferent cât aş fi de întristat, oricât de mare ar fi amărăciunea pe care o simt în suflet, atunci când vin înaintea lui Dumnezeu voi putea să experimentez vindecarea deplină. Când privesc la Creatorul nostru ceresc, atunci bucuria vine asupra sufletului meu, ca o pregustare a destinului veşnic în Isus Hristos. Atunci, lauda va lua locul tânguirii, iar siguranţa faptului că Dumnezeu îmi răspunde, că îmi aude glasul, va da la o parte orice fel de temere care îmi stăpâneşte sufletul. Lumina bucuriei va lua locul întunericului ce mă împresoară, iar Domnul va deschide un loc larg înaintea mea. Nici un necaz nu va mai fi în stare să îmi răpească această experienţă lăuntrică, fiindcă Dumnezeu va fi cu mine mereu.”

 

Exprimarea pozitivă a redării sentimentelor, care iniţial conduceau la dezamăgire, ar putea fi următoarea: „Am convingerea că niciodată nu voi fi respins de către Dumnezeu, atunci când vin cu încredere înaintea Sa. Chiar dacă persoanele care sunt în jurul meu vor gândi defavorabil despre mine, eu totuşi voi continua să merg înainte cu speranţă şi bucurie pe drumul vieţii. Nu mă mai interesează decât să cunosc tot mai mult pe Dumnezeu şi să mă conformez modelului pe care El mi-l descoperă prin intermediul Sfintelor Scripturi. Acum sunt convins că orice dorinţă curată se va realiza, iar viaţa pe care o trăiesc nu va mai fi niciodată o dezamăgire pentru mine, în lumina descoperirii divine pe care o am mereu înaintea mea.”

 

„Ceea ce la oameni este cu neputinţă, la Dumnezeu este cu putinţă”. Personal, cred că nu este nici imposibil, nici greu să trecem de la întuneric la lumină. Partea negativă este întotdeauna dificilă, dureroasă şi generatoare de insatisfacţie lăuntrică. Însă partea pozitivă aduce bucurie, pace şi realitatea transformării după modelul divin. Prin urmare, cred că până la urmă este vorba doar de anumite deprinderi ce trebuie să le cultivăm, astfel încât viaţa noastră să fie transformată. Cum poate fi atât de simplu? Răspunsul rezidă în faptul că Isus Hristos a murit pentru noi, a înviat şi S-a înălţat la ceruri, de unde ne călăuzeşte către viitoarea realitate cerească. Atunci când intrăm în „Templul lui Dumnezeu”, atunci când ne plecăm cu credinţă înaintea Tatălui ceresc, vom experimenta eliberarea de orice fel de temere care ar încerca să ne împresoare. Bucuria vieţii va lua locul întristării, iar fericirea ce vine din ceruri ne va aduce pace şi tărie pentru a merge pe calea desăvârşirii în Isus Hristos, Domnul nostru.

 

Întotdeauna va exista o lucrare pe care trebuie să o realizăm de unii singuri. Prin urmare, nu este suficient doar să curăţăm exprimarea vorbirii şi a gândurilor noastre, fiindcă de multe ori impresiile negative sunt cauzate de anumite deprinderi necorespunzătoare pe care le avem. Aşadar, trebuie să ne revizuim viaţa pentru a putea observa în ce măsură anumite obiceiuri pe care le-am cultivat, ne-au condus către dezamăgire şi impresii negative. De exemplu, este posibil ca stilul nostru de viaţă să fie necorespunzător. Dacă întreaga zi este plină cu tot felul de activităţi, ce ne împiedică să avem momente de închinare, atunci cu siguranţă că vom ajunge să fim epuizaţi fizic şi spiritual. De aici este doar un simplu pas către latura negativă, ce ne va stăpâni prin intermediul unor impresii distructive şi auto-distructive. Cred că trebuie să ne reformăm serios activităţile zilnice pentru a putea să ne închinăm lui Dumnezeu, astfel încât să trăim experienţa regenerării interioare.

 

Providenţa divină are aspecte pasive, la care nu avem nici un fel de contribuţie, şi aspecte active, ce implică efortul nostru de voinţă şi de cooperare. De aceea, nu este suficient doar să studiem şi să ne rugăm, ci va fi necesar ca în mijlocul experienţei zilnice să manifestăm principiile divine. Printr-o veghere atentă asupra realităţilor pe care le întâlnim şi deopotrivă asupra stărilor interioare prin care trecem, este posibil să trecem cu succes indiferent de situaţie. Prin experimentare şi exerciţiu în timp, perseverând, vom ajunge să depăşim cauzele ce produc dezamăgire şi impresii negative. Astfel, vom ajunge să trecem de partea binelui, iar bucuria vieţii se va manifesta chiar şi în mijlocul celor mai teribile evenimente. Prin stăpânire de sine, ce se dobândeşte ca efect al exercitării credinţei, vom ajunge să dominăm şi să eliminăm din viaţa noastră simţămintele rele, ce altfel ne vor otrăvi viaţa, răpindu-ne bucuria de a trăi.

 

Din nefericire, există o înţelegere deficitară a Sfintelor Scripturi. Prea adesea, studiul biblic este asociat unei experienţe ascetice, rupte de realitatea zilnică. Nu este nimic mai fals. Biblia a fost oferită pentru nevoile noastre de zi cu zi. Ea ne-a fost furnizată ca un ajutor practic pentru problemele pe care le întâlnim în această lume a binelui şi răului. De aceea, prin intermediul unui studiu biblic aplicat vom ajunge să experimentăm vindecarea şi transformarea interioară. Acest lucru va avea un impact direct asupra vieţii pe care o trăim. Vom ajunge să fim tot mai puternici în lupta cu realităţile negative şi vom înfrânge orice formă de păcat ce ar veni asupra noastră. În plus, bucuria va lua locul întristării, încrederea va da la o parte frica, iar speranţa va învinge dezamăgirea. Este chiar atât de simplu? Biblia ne spune că da, fiindcă Isus Hristos este viu şi mijloceşte pentru noi. Biruinţa spirituală este o experienţă simplă şi accesibilă pentru fiecare dintre noi, deoarece Hristos a făcut accesibil acest lucru pentru orice om. Să nu subestimăm niciodată puterea darului făcut de către Tatăl ceresc în Isus Hristos. Mântuirea nu reprezintă un proces complicat, deoarece partea dureroasă a fost deja realizată prin lucrarea lui Hristos. De ce să pierdem această ocazie? De ce să nu trăim experienţa bucuriei de a trăi pentru Dumnezeu şi pentru toată eternitatea?

 

Rugăciune pentru a învinge orice fel de dezamăgire şi de impresie negativă ce ar veni asupra noastră, prin aplicarea învăţăturilor Sfintelor Scripturi şi printr-o închinare transformatoare la Dumnezeu.

 

 

Dacă omul nu ar fi căzut sub puterea neascultării de Dumnezeu, atunci sentimentele de îngrijorare şi teamă nu ar mai fi existat pe pământ. În cazul anterior relatat se poate observa că persoana în cauză nu reuşeşte să găsească resurse interioare suficiente pentru a învinge simţămintele de nesiguranţă. Cred că prin astfel de situaţii trecem cu toţii în diferitele etape ale vieţii, însă de cele mai multe ori reuşim să ignorăm necunoscutul ce se întinde înaintea noastră. Dar când apare o criză majoră, acest vârtej năucitor ne cuprinde şi ajungem la marginea abisului disperării. O cauză declanşatoare se regăseşte în lipsa unui reper sigur cu privire la viitor. Este ca şi cum o navă ar dori să urmeze un curs de navigaţie, dar fără a avea un reper de încredere asupra traseului ce trebuie urmat, în timp ce în jur se profilează o mulţime de stânci, în care este uşor să te loveşti. Aici este de fapt problema centrală, şi anume că avem nevoie de repere sigure plasate în timpul ce stă înaintea noastră. În lipsa lor, ne pierdem simţul de orientare şi navigăm la întâmplare, riscând şi încercând.

 

În acest moment aş putea spune că acest lucru „la om este cu neputinţă”, însă „la Dumnezeu toate sunt cu putinţă”, inclusiv stăpânirea viitorului. Fără Dumnezeu nu putem avea nici un fel de siguranţă cu privire la viitor. Oameni aflaţi în culmea gloriei şi a puterii, s-au prăbuşit într-o clipă şi au încetat să mai existe. Civilizaţii înfloritoare, clădite pentru mii de ani, au sucombat într-un timp foarte scurt, în mod neaşteptat. Fără Dumnezeu nu există siguranţă deplină şi nici viitor. Dar pe de altă parte, mesajul Scripturii se regăseşte în faptul că există un viitor extraordinar pentru adevăraţii închinători, pentru cei care primesc Evanghelia Împărăţiei. Acesta este reperul sigur ce se află înaintea noastră, iar venirea aceste Împărăţii ne poate oferi o bază pentru tot ceea ce încercăm să clădim în această viaţă. Aşa cum am mai afirmat, viitorul aparţine celor ce au credinţă în Dumnezeu. Dacă eliminăm acest lucru, atunci nu avem un viitor de durată, ci neantul stă înaintea noastră.

 

 

Dumnezeu ne-a creat cu scopul de a fi fericiţi. Bucuria ar trebui să se vadă pe faţa fiecărui om. Dacă lucrurile nu stau astfel, este fiindcă în mod deliberat, iar alteori din obişnuinţă, alegem să ne despărţim de Dumnezeu în aspectele concrete ale vieţii. Dacă vom citi cu atenţie aceste versete, atunci vom remarca faptul că ele ne vorbesc despre venirea Împărăţiei cerurilor. Acesta este evenimentul culminant al istoriei şi se află încă în viitor. Toate celelalte lucruri converg sau pleacă din el. Principiul de bază avut în vedere se referă la faptul că oamenii care şi-au pus încrederea în Dumnezeu în aceste timpuri nesigure, vor avea un viitor plin de slavă. Când spun încredere în Dumnezeu, mă refer la acea încredere privind intrarea în lumea cerească, fapt ce se concretizează prin tot ceea ce facem în această viaţă. Porţile viitorului se deschid larg pentru toţi cei care se încred în Dumnezeu în acest fel. Numai atunci El devine pentru ei „stâncă” şi reper sigur, aşa cum pentru toată istoria El rămâne pentru vecie „Stânca veacurilor”.

 

Ca de obicei, voi reda amplificat conţinutul acestor versete, extraordinare prin forţa lor de impresionare asupra minţii noastre: „Dacă privim cu atenţie către viitor, având drept reper ceea ce spune Biblia, atunci vom distinge intrarea celor sfinţi în Împărăţia cerurilor. Dar cum este posibil acest lucru? Simplu; prin manifestarea puterii lui Dumnezeu, care ne-a oferit protecţie şi providenţă în acest timp nesigur al confruntării dintre bine şi rău. Prin puterea Sa, Dumnezeu a condus pe oameni la neprihănire şi la o încredere deplină în Creatorul lor. Prin lucrarea Sa asupra inimilor noastre, El ne-a oferit pacea Sa pentru acest timp şi deopotrivă pentru veşnicie. De aceea, avem toată raţiunea să afirmăm că Dumnezeu este “Stânca veacurilor”, deoarece El ne ocroteşte la timpul prezent şi în acelaşi timp ne garantează o providenţă deplină pentru totdeauna.”. Sunt sigur că pentru cine a ajuns să gândească în aceşti termeni, va fi imposibil să îşi mai facă griji pentru viitor.

 

După o redare amplificată a conţinutului, este bine să trecem la personalizarea a ceea ce am înţeles din Cuvântul lui Dumnezeu, aplicând la propria noastră situaţie. Astfel, vom încerca să ne plasăm în interiorul acestor descrieri pline de slavă, încât să se contrabalanseze influenţa distrugătoare a scepticismului şi îngrijorării. O astfel de exprimare ar putea fi următoarea: „Când privesc către viitor, având drept fundament Cuvântul Sfânt, atunci disting cu claritate venirea Împărăţiei lui Dumnezeu. Chiar dacă nesiguranţa mă împresoară în clipa de faţă, totuşi venirea lui Hristos rămâne sigură. Acest eveniment nu poate fi dat la o parte de nimic şi de aceea, am convingerea că Dumnezeu stăpâneşte asupra tuturor lucrurilor, inclusiv asupra vieţii mele. Providenţa şi protecţia Sa rămân asupra mea în aceste vremuri de incertitudine, cât timp voi merge către marea întâlnire cu Creatorul meu. De aceea, aleg să nu mai dau atenţie sentimentelor de îndoială, ci să mă sprijin ferm pe „Stânca veacurilor”, adică pe Hristos. El mă ocroteşte în clipa de faţă şi îmi va da tot ce am cu adevărat nevoie până când Îl voi întâlni faţă către faţă în slavă.”. Sunt sigur că o astfel de exprimare va avea un efect înviorător asupra celui care va face acest lucru.

 

Un copil care se mărgineşte doar să înţeleagă ceea ce spun adulţii, dar nu încearcă să vorbească folosind propria sa limbă, va rămâne pentru totdeauna fără capacitatea de a vorbi. Dar în realitate, copilul încearcă să vorbească, să comunice, chiar de la început, prin strigăte, prin semne, sau alte lucruri de felul acesta, până când reuşeşte prin imitaţie şi exerciţiu să articuleze primele cuvinte. Nu putem să rămânem în starea de muţenie, din punct de vedere spiritual, fiindcă acest lucru ne va costa foarte mult. Nu putem să trăim cu acest handicap, de a nu putea articula cuvinte spre slava lui Dumnezeu în mod spontan. Nu este logic să rămânem analfabeţi în ce priveşte limbajul vorbit în Canaanul ceresc. De aceea, îndemn pe toţi cei care ascultă aceste cuvinte, să treacă la exersarea exprimării pozitive, având drept bază cuvintele Sfintelor Scripturi. Astfel,  vom ajunge să creştem în cunoaşterea şi lauda lui Dumnezeu, până la statutul de om mare, fapt care va fi benefic atât pentru noi, cât şi pentru cei cu care intrăm în contact.

 

Am reluat exprimarea negativă de la început şi am încercat o reformulare care ar putea fi următoarea: „Nu mai îmi este teamă când mă gândesc la viitor. O mulţime de simţăminte rele mă asaltează, dar aleg în mod constant să nu le mai dau atenţie. Am ajuns să privesc cu încredere viitorul plin de slavă pe care Dumnezeu mi l-a pregătit, iar acest lucru îmi aduce o bucurie nespusă. Toate îngrijorările care vin asupra mea, încercând să mă determine să mă simt expus, vulnerabil şi fără vreo şansă de a trece cu bine, nu sunt altceva decât amăgiri şi minciuni ce nu îşi au fundamentul în Sfintele Scripturi. Nu mai este cazul să mai abandonez lupta vieţii spunând că oricum „ce va fi va fi”, fiindcă am acum o siguranţă deplină asupra binelui ce mă aşteaptă atât în această viaţă, cât şi în cea viitoare. Sentimentul prăbuşirii într-un neant fără întoarcere nu mai are ce căuta în viaţa mea şi nu îmi mai este teamă de viitor. Am din nou bucuria de a trăi atât în prezent, cât deopotrivă şi pentru viitor.”

Dacă vom rămâne doar la nivelul cuvintelor, nimic concret nu se va schimba în viaţa noastră. Răul nu se sperie de cuvintele ce rămân doar la nivelul rostirii. Pentru a putea învinge partea negativă, trebuie ca aceste exprimări să fie traduse în acţiune, sau exprimând metaforic „cuvântul să devină, sau să ia, un trup”. De îndată ce am înţeles că există o garantare a prezentului şi viitorului pentru cei care se încred în Dumnezeu, în realitatea „venirii cu putere a Împărăţiei veşnice”, urmează să ne punem în rânduială viaţa, pentru a fi conformă cu afirmaţiile Scripturii. Dorim siguranţă pentru viitor? Am înţeles că ea este garantată doar celor ce se pregătesc pentru „marele salt” în viaţa viitoare? Atunci, haideţi să începem o lucrare de reformă a vieţii şi a priorităţilor pe care le avem. Pentru început va trebui să abandonăm atitudinile negative pe care le-am cultivat de-a lungul vieţii. Mai departe, va fi necesar să lăsăm deoparte acele deprinderi şi obiceiuri care ne „hrăneau” exprimarea negativă. Nu voi da detalii, dar ne putem gândi la vizionarea de emisiuni cu un conţinut demoralizator. Sau limitarea expunerii la acele relaţii ce ne trag spre partea negativă. În plus, va trebui să identificăm orice alt lucru ce ne atrage spre rău şi ne distrage de la pregătirea pentru Împărăţia viitoare.

 

Când înţelegem gravitatea situaţiei în care ne găsim, vom încerca deopotrivă să îi conducem şi pe semenii noştri la ascultarea de Dumnezeu. Eu cred că o persoană care se pregăteşte pentru venirea lui Hristos, va fi activă în a-şi conduce semenii către mântuire. Este ca şi cum un „orb” a ajuns să vadă, iar de îndată ce s-a produs acest lucru, el va căuta să îi conducă şi pe ceilalţi „orbi” la experienţa vindecării depline. Să nu ne fie aşadar teamă de o autentică gândire creştină. Ea va fi o binecuvântare deopotrivă pentru sine, dar şi pentru ceilalţi într-o egală măsură. Atunci când „gustăm” din puterea manifestată prin intermediul Sfintelor Scripturi, vom ajunge să dobândim acea capacitate de a ne călăuzi semenii către marele ideal ceresc.

 

Fără veghere şi fără perseverenţă, nimic nu se va schimba în viaţa noastră. Latura negativă nu poate fi învinsă decât printr-o acţiune perseverentă de limitare a influenţelor înjositoare asupra vieţii noastre, până la deplina eliminare a impactului pe care acestea le produc asupra interiorului nostru. Dacă doar am conştientizat. Dacă doar am întocmit nişte măsuri de remediere. Însă dacă nu am şi trecut la partea practică, înseamnă că ne amăgim. Într-o astfel de situaţie ne vom asemăna celor despre care Domnul Hristos spunea „De ce îmi spuneţi „Doamne, Doamne” şi nu faceţi ceea ce v-am poruncit?”. Fără aplicarea principiilor bune pe care le-am identificat, răul va rămâne lipit de experienţa noastră. De aceea, este necesar să veghem şi să perseverăm pentru a aplica învăţătura pe care am primit-o prin studiul Sfintelor Scripturi.

 

Cred că pericolul cel mai mare constă în a ne lăsa copleşiţi de influenţa demoralizatoare, care cu siguranţă va reveni asupra noastră. Mai ales la început, când puterea noastră de a ne împotrivi este relativ redusă, este posibil să trecem prin momente de tensiune şi de îndoială. Am putea fi confruntaţi să ne îndoim asupra cuvintelor Bibliei. Să credem că ele nu ni se aplică. Mai mult, făgăduinţele Scripturii s-ar putea să ne apară fără sens sau lipsite de conţinut. Cu toate acestea, dacă vom insista în a crede ceea ce spune Biblia, dacă nu vom ceda presiunilor răului, dacă ne vom prinde cu toată forţa de exprimarea pozitivă inspirată de Scriptură, atunci vom învinge. Partea negativă nu cedează fără luptă. Dar o dată câştigată o biruinţă, vom găsi tot mai multe resurse pentru a creşte şi învinge şi pe mai departe. Prin urmare, încurajarea mea pentru oricine se află într-o astfel de situaţie este să persevereze, să nu se lase intimidat şi să creadă până la capăt ceea ce ne comunică într-un mod pozitiv Dumnezeu prin intermediul Sfintelor Scripturi. Biruinţa este posibilă. Depinde doar de noi să nu ne lăsăm descurajaţi. Eliberarea de sub puterea Celui Rău este o realitate pe care ne-a deschis-o prin chiar exemplul Său, Domnul nostru Isus Hristos.

 

Rugăciune pentru a învinge tendinţele spre temere şi îngrijorare, pentru a vedea ceea ce ne-a făgăduit Dumnezeu şi pentru a ne prinde cu putere de afirmaţiile pozitive ale Scripturii, care ne vor inspira putere în a învinge definitiv puterea răului asupra vieţii noastre.

 

 

Experienţa nefericirii în relaţiile de familie face parte din viaţa multor persoane. Aş putea spune că în momentul de faţă sunt puţini cei care se pot lăuda cu o viaţă de familie autentică. Societatea ne-a schimbat pe toţi. Suntem mai interesaţi de serviciu, televizor şi calculator, însă investim foarte puţin în relaţiile de familie. Este un paradox, dar mai mult comunicăm cu persoane de pe alte continente, decât cu cei apropiaţi. Şi astfel ajungem să nu mai fim conştienţi de suferinţele celui de lângă noi, de ceea ce îl doare sau de rănile pe care le provocăm, de multe ori fără să ne mai pese cu adevărat când se întâmplă aşa ceva. Modelul impus de valorile societăţii este axat pe duritate, pe agresivitate şi lipsă de compasiune. Aşadar, avem în faţă o situaţie „normală” pentru timpul în care trăim.

 

Primul lucru sugerat de această mărturisire se referă la vulnerabilitatea neaşteptată pe care o avea persoana în cauză, faţă de cei din familia sa. În mod clar asistăm la o lipsă de înţelegere din partea celorlalţi. Rezultatul nu poate fi decât însingurarea, tristeţea şi depresia. Pe de altă parte, se observă dorinţa după o viaţă normală, firească, în care să domnească armonia. Ne putem gândi la aspiraţia spre normalitate ce există în inima fiecărui om, care însă prea adesea nu se regăseşte în realitatea imediată. Cu alte cuvinte, vedem un suflet singur, rănit de ceilalţi, care tânjeşte după acceptare şi înţelegere din partea celor ce îi sunt apropiaţi. Oare noi nu dorim la fel sau nu am trecut prin situaţii asemănătoare, când ceilalţi manifestau neînţelegere faţă de nevoile noastre?

 

Versetele menţionate se referă la situaţia în care oamenii ajung să se nedreptăţească unii pe alţii, lucru valabil indiferent de vreme. Deşi cu toţii beneficiem de binecuvântările ce vin de la Dumnezeu, totuşi modul în care ne raportăm unii la alţii este cel mai adesea nedrept şi plin de prejudecată. De aceea, Dumnezeu se oferă să ne călăuzească în mod personal, în ciuda adversităţii cu care suntem confruntaţi. El este Păstorul nostru în cel mai bun sens al cuvântului şi ne promite că se va îngriji în mod direct de nevoile noastre. A avea ca Păstor pe Dumnezeu şi a te bucura de odihna providenţei Sale, reprezintă cele mai alese experienţe pe care le putem avea în această viaţă. Astfel, conexiunile biblice privind neînţelegerea şi însingurarea vor face referinţă la orientarea atenţiei noastre către călăuzirea divină, către Creatorul nostru. Iar aşa ceva nu poate aduce decât bucurie, chiar dacă suferim cea mai teribilă întristare din parte celor din jur.

 

Deşi nu Îl putem vedea direct pe Dumnezeu, totuşi putem sesiza prezenţa Sa prin intermediul luminii ce se revarsă din Sfintele Scripturi şi prin încurajarea pe care o simţim atunci când ne descărcăm poverile înaintea Sa în rugăciune. Prin mărturisirea directă faţă de El, Creatorul nostru, ajungem să intrăm într-o relaţie directă şi vie cu El. Ca răspuns la credinţa noastră, primim putere pentru a face faţă încercărilor zilei. Adevărata spiritualitate va fi întotdeauna concretă în manifestarea ei. Dumnezeu ne iubeşte şi prin providenţa Sa ne dovedeşte acest lucru. Studiul Bibliei ne aduce lumină în suflet. Rugăciunea ne eliberează de vinovăţie şi de orice fel de tensiune. Faptele bune ne hrănesc mintea şi inima cu bucuria păcii şi armoniei. Iar vegherea creştină ne deschide larg poarta de intrare în Împărăţia lui Dumnezeu. Nu-i aşa că religia este până la urmă, foarte concretă în manifestarea ei?

 

Religia autentică este concretă în manifestarea ei. Noi nu studiem Biblia pentru a dobândi o cunoaştere nefolositoare. Dimpotrivă, noi cercetăm revelaţia lui Dumnezeu pentru a ajunge să intrăm în armonie cu Creatorul nostru. Aceasta a fost religia predicată de către Hristos. Apostolii au făcut la fel. Şi noi trebuie să procedăm similar. Însă atunci când exerciţiul religios nu mai este motivat de întreprinderea de acţiuni concrete privind remedierea stilului nostru de viaţă, ajungem să ne rătăcim în speculaţii fără sens. Dacă însă am viza de fiecare dată aspectele practice, atunci ori de câte ori am fi confruntaţi cu probleme, am putea găsi cu uşurinţă răspunsul specific al lui Dumnezeu pentru situaţia noastră. Atunci am ajunge să învingem orice fel de simţăminte negative şi am privi pozitiv viaţa pe care prin harul lui Dumnezeu o trăim pe pământ.

 

Voi încerca o reformulare a versetelor anterioare, pentru a reda un conţinut amplificat şi aplicat la situaţia expusă: „Dumnezeu ne promite că El însuşi se va ocupa de noi. El se va îngriji de nevoile noastre, aşa cum face un păstor cu turma Sa. Odihna pe care ne-o oferă Creatorul nostru este deopotrivă sufletească şi spirituală. Indiferent cât de departe ne-am rătăcit de El, vom fi aduşi înapoi sub ocrotirea Sa, dacă nu ne vom împotrivi chemării Sale. Iar dacă vom fi din nou sub călăuzirea Sa, atunci vom experimenta bucuria vindecării depline prin Cuvântul Său şi prin lucrarea Sa directă asupra vieţii noastre.”. Cred că de fiecare dată ar trebui, atunci când căutăm răspunsul Scripturii la problemele noastre, să detaliem şi să aplicăm ceea ce citim, fără a rămâne doar la sensul abstract şi istoric al cuvintelor Bibliei. Făcând astfel vom dobândi putere pentru a trăi ziua de astăzi.

 

Aşa cum viţa de vie pentru a creşte trebuie să se strângă puternic de suportul ce o susţine, la fel şi noi va trebui să ne prindem cu toată puterea de Dumnezeu şi de făgăduinţele Sale. El ne spune că se va ocupa în mod nemijlocit de noi. Atunci haideţi să şi Îl credem că va face acest lucru. De aceea, este necesar, ca o primă acţiune, să ne schimbăm atitudinea faţă de viaţă. Este aceasta o acţiune? Bineînţeles că da. A lucra asupra interiorului este similar cu a realiza ceva în exteriorul vieţii tale. Ori vindecarea trebuie să vină dinspre interior spre exterior, aşa cum spunea şi Domnul Hristos că prima dată trebuie curăţată partea din interior a paharului, iar partea exterioară va fi şi ea curată. De ce acest lucru? Pentru că pur şi simplu adevărata murdărie se depune în interiorul paharului, respectiv în partea ascunsă a vieţii noastre. Acolo se toarnă tot felul de băuturi care întinează şi murdăresc paharul, respectiv viaţa. Acolo se toarnă viciile şi necurăţiile de orice fel. Acolo se toarnă vinul necredinţei, amărăciunii şi necredinţei. Şi tot acolo trebuie să înceapă curăţarea şi vindecarea.

 

Am citit că Domnul ne va da odihnă sub ocrotirea Sa. Acest lucru înseamnă că va fi necesar să conştientizăm faptul că Dumnezeu este prezent cu noi şi că El intervine în favoarea noastră. Insist asupra acestui aspect. Dacă ne-am rugat, dacă am crezut, însă dacă nu am ajuns să conştientizăm prezenţa divină ce intervine în favoarea noastră, înseamnă că nu am făcut mare lucru. Aici se vede schimbarea noastră de atitudine şi de dispoziţie, ce aduce transformare interioară şi depăşirea răului având în faţă bucuria mântuirii. Atunci când ajungem să ne încredem în Dumnezeu în fiecare clipă, vom fi capabili să trecem peste orice fel de obstacole, fără a mai ceda în vreun fel răului. Exerciţiul vegherii creştine ne va susţine în realizarea acestui deziderat, iar în loc de a fi înfrânţi vom fi biruitori. Lipsa de simpatie a semenilor nu ne va mai afecta în sensul distrugerii lumii noastre interioare, ci vom fi capabili să trecem mai departe, ştiind că mai presus de oricine, Dumnezeu ne înţelege, este alături de noi şi intervine în favoarea noastră. Adică, El este Păstorul nostru. Ori un păstor adevărat îşi apără turma de vrăjmaşi şi o conduce la izvoarele vieţii.

 

Aşa cum am insistat de fiecare dată, este necesar să reformulăm orice exprimare negativă pe care o identificăm în vorbirea sau gândirea noastră. În cazul de faţă, am rescris mărturisirea de la început astfel: „Chiar dacă simţămintele negative vin asupra mea, totuşi Domnul este păstorul meu. El este mereu alături de mine şi intervine în favoarea mea, indiferent de situaţiile prin care trec, inclusiv în ce priveşte viaţa mea de familie. De aceea, nu mai dau atenţie sentimentului că în scurt timp se va produce ceva rău, ci dimpotrivă ştiu că ori de câte ori ceva va încerca să mă lovească şi să îmi distrugă universul meu interior, Dumnezeu va acţiona în favoarea mea. Astfel aleg să nu mai ţin cont de afirmaţiile descurajatoare pe care mi le adresează părinţii şi fraţii mei, şi nici nu mai las ca aceste lucruri să mă rănească. Dumnezeu îmi oferă pace sufletească şi în astfel de situaţii. Iar când se mai întâmplă aşa ceva, mă voi retrage în camera mea pentru a mă ruga şi pentru a-mi preda cu totul viaţa în mâinile Păstorului meu. Acest lucru îmi va aduce lumină şi fericire în fiecare clipă. Şi mai mult ca sigur, că într-o zi un nou orizont mi se va deschide pentru a păşi într-o nouă etapă a vieţii, când toate aceste lucruri negative vor fi devenit un trecut de care nu îmi voi mai aduce aminte.”.

 

Chiar şi cele mai bune intenţii sfârşesc prin a nu aduce schimbarea vieţii, dacă noi nu vom veghea asupra a ceea ce am hotărât să întreprindem. Prin urmare, de fiecare dată când astfel de exprimări negative vor mai veni asupra minţii noastre, fiind provocate din exteriorul sau interiorul nostru, va trebui să ne repetăm reformularea pozitivă pe care am făcut-o. Dacă nu vom cultiva partea spirituală, ea nu va reuşi să învingă în confruntarea cu răul. Veghind pentru a rămâne într-o atitudine de încredere faţă de Dumnezeu, chiar şi în mijlocul încercării, vom ajunge să dobândim putere pentru a învinge respectiva situaţie. Conştientizând faptul că Dumnezeu este de faţă şi intervine pentru noi, vom avea curajul de a nu ne mai lăsa intimidaţi, indiferent ce s-ar întâmpla. Şi nu în ultimul rând, alegând să fructificăm orice oportunitate de a ieşi din respectivele circumstanţe adverse, vom ajunge să învingem orice fel de opoziţie. Secretul biruinţei stă mereu în acea predare de sine în mâna lui Dumnezeu, acea abandonare deplină în braţele providenţei Sale, în mâinile Păstorului ceresc.

 

Cu siguranţă că mărturia schimbării interioare nu va întârzia în a influenţa spre partea bună a lucrurilor pe cei din jurul nostru. În scurt timp vom ajunge să dominăm răul şi să îi călăuzim pe ceilalţi în schimbarea atitudinii lor faţă de noi. Cred că sub o formă sau alta vom reuşi să realizăm o contrabalansare a răului ce altfel s-ar fi manifestat nestăvilit, afectând pe toţi cei implicaţi. Apostolul Pavel spunea că trebuie să învingem răul prin intermediul binelui. Acest lucru este posibil şi sub o formă sau alta vom deveni misionari ai lui Hristos, martori ai Săi, chiar în mijlocul familiilor noastre sau a circumstanţelor ce ne-au fost pentru mult timp defavorabile.

 

Niciodată nu trebuie să ne plângem de milă şi să ne compătimim, complăcându-ne cu statutul de victimă. Dimpotrivă, folosind ceea ce Dumnezeu afirmă prin intermediul Sfintelor Scripturi, trebuie să ne ridicăm, să luptăm şi să învingem. Această confruntare este în principal interioară şi de natură spirituală, dar impactul asupra exteriorului nu rămâne ascuns. Am convingerea că orice persoană care se confruntă cu o astfel de situaţie, în genul celei anterior studiate, poate să se ridice prin intermediul Cuvântului lui Dumnezeu. Atunci se împlineşte ceea ce spunea apostolul Pavel, că toate lucrurile lucrează spre binele celor ce se încred în Dumnezeu. Şi noi putem avea această experienţă.

 

Rugăciunea pentru a depăşi statutul de victimă în faţa împrejurărilor vieţii, pentru a ne ridica din starea de amorţire în care ne-am putea afla, şi pentru a dobândi acea energie interioară în a aduce lumina prezenţei divine în orice ocazie şi în orice confruntare ne-am putea afla.

În debutul tumultuos al lunii iunie, marcat de neînţelegeri şi conflicte de tot felul, îmi este tot mai greu să găsesc o modalitate de a mai comunica idei şi simţăminte care să ne abată atenţia de la o realitate ce ne loveşte, ne răneşte şi ne provoacă suferinţă. Cu toate acestea, cred că există motive de bucurie indiferent de situaţiile pe care le întâlnim în viaţă.

 

Spun aceste lucruri fără a fi un optimist înnăscut, ci având în vedere ceea ce am reuşit cât de cât să înţeleg din experienţa vieţii. Bineînţeles, nu mă refer doar la propria mea viaţă, ci a vieţii în general, iar în special a vieţii oamenilor de valoare care au strălucit pe bolta timpului şi ne-au oferit învăţături de valoare.

 

În general, cred că facem o mare greşeală când ne luăm drept etalon de evaluare a realităţii doar propria noastră viaţă. Experienţa noastră limitată în spaţiu şi timp nu este suficientă pentru a emite judecăţi de valoare care să treacă dincolo de orizontul imediat a ceea ce putem distinge în negura viitorului ce se desfăşoară înaintea noastră.

 

Din fericire, inventarea scrisului ne-a ajutat să avem la îndemână experienţa ancestrală a celor ce au fost înaintea noastră şi consider că nu vom avea decât de câştigat dacă vom ţine cont de ea. Pentru a fi concret, o astfel de experienţă ne este transmisă prin „cărţi sacre”, care au trecut testul trecerii timpului, dar şi prin diferite alte lucrări ce au fost întocmite de-a lungul veacurilor.

 

Fără a fi dogmatic, ceea ce dealtfel nu îmi stă în fire, ci mai degrabă pragmatic în sensul bun al cuvântului, am folosit tezaurul de cunoaştere „depozitat” pe Internet cu scopul de a selecta câteva cugetări de valoare pentru atmosfera fierbinte şi violentă a lunii iunie 2010.

 

Vă las să judecaţi dacă aceste cugetări mai sunt sau nu de actualitate, având dorinţa sinceră de a vă oferi o alternativă la ceea ce de regulă vedem pe posturile de televiziune, citim în ziare sau pur şi simplu comentăm la serviciu, pe stradă, la biserică şi în familie.

 

Cu multă simpatie,

 

Octavian Lupu

 

Conexiuni Creştine Contemporane